Preşedintele şi parlamentul „înţelept“

Raluca Alexandrescu 16.11.2010

De același autor

Preşedintele a venit în faţa parlamentului pentru a propune partidelor parlamentare un „moratoriu“ pe termen scurt. Numai aşa, a declarat şeful statului, se poate raţional construi pachetul legislativ cerut de FMI pentru deblocarea acordului.

Invitaţia la „pace“ presupune adoptarea în termen record, 35-40 de zile, a câtorva proiecte dintre cele mai sensibile: Legea salarizării unice, Legea pensiilor, Legea bugetului de stat, calibrat în aşa fel încât deficitul maxim să nu depăşească nivelul de 4,4%. Numai aşa România poate ieşi din impasul actual. „Decizia se află în mâinile dumneavoastră“, a adăugat şeful statului, adresându-se partidelor parlamentare şi făcând apel la „înţelepciunea“ acestora.

Ieşirea la rampă a şefului statului ridică însă o sumă de întrebări legate de relaţia cu opoziţia şi de felul cum a fost ea gestionată de la Cotroceni. Câtă credibilitate mai poate prezenta apelul la înţelepciunea aleşilor al unui preşedinte care şi-a construit în fapt campania electorală pe ideea parlamentarilor leneşi şi corupţi? Câtă audienţă mai poate pretinde acelaşi preşedinte din partea unei opoziţii - şi nu iau aici în calcul calitatea reală a acesteia, ci numai o chestiune de principiu - tratate cu atâta vehemenţă ca integral aservite unor interese oligarhice? Câtă onorabilitate mai poate avea, în genere, o clasă politică vizibilă mai cu seamă prin promovarea unor entităţi corupte sau instabile, care relativizează până la distrugere ideea unor instituţii mai presus de ele?

Chiar atunci când liderii politici, şi de o parte şi de alta, flutură cu prudenţă steguleţe albe, este ca să adâncească şi mai mult impresia de târg de Moşi, unde chivuţele îşi mai pun mâinile în şold şi se răcoresc spunându-şi vreo două. Politicienii români nu discută, nu negociază, ci aşteaptă ca unul sau altul dintre ei să „se mai calmeze“ (cum declara Sulfina Barbu vorbind despre liderul PNL Crin Antonescu).

După cum se vede din nou, statul român are probleme în a-şi găsi locul în modernitate. Parlamentarii, miniştrii, în genere actorii politici principali par a nu juca în acelaşi film al Europei apusene, desfăşurat sub motto-ul scris în urmă cu aproape patru sute de ani de Thomas Hobbes, care definea esenţa statului modern, suveranitatea, spunând că nu vorbeşte despre „oameni, ci, abstract, despre locul puterii“.

Confirmarea că România nu stă prea bine cu racordarea la elementele statului modern care se construieşte de câteva secole pe la vecini a oferit-o, de data aceasta, preşedintele, într-o pledoarie pentru moratoriu care a avut toate elementele unui eşec anticipat şi asumat: „Personal, cred că acest lucru este posibil, plecând de la realitatea (s.n.) că toate partidele parlamentare susţin (s.n.) că acţionează în interes naţional“. Fraza preşedintelui face cât o mie de cuvinte: discursul partidelor ţine aşadar loc de „realitate“. Interesul naţional devine în mod oficial un simplu act de limbaj, la fel de real cum era turca inventată a burghezului gentilom al lui Molière.

Pe baza fragilă a realităţii construite de partidele parlamentare spre care s-a întors preşedintele se cere foarte puţin, tocmai pentru că vremea acţiunilor pe termen lung, a viziunilor capabile să deblocheze îngheţul instituţional nu a venit încă: „acţiune fermă şi consecventă pe termen foarte scurt (s.n.) la nivel de guvern şi parlament în direcţiile principale convenite cu FMI, UE şi Banca Mondială“.

România postrevoluţionară se află, nu e prima dată când o constatăm şi cu siguranţă nu va fi nici ultima, într-o premodernitate politică. De 20 de ani se opinteşte să-şi confecţioneze ceea ce ştie că trebuie să aibă, într-o definiţie clasică a unei democraţii: instituţii, separarea puterilor, presă liberă, parlament articulat, joc liber între opoziţie şi putere. În pofida eforturilor, mimate ori reale, niciunul dintre resorturi nu pare să funcţioneze, iar principiul fondator al edificiului democraţiilor europene moderne e absent: statul ar trebui să fie abstracţiunea puterii, nu oamenii, oricât de remarcabili.

Or, despre ce este vorba, de 20 de ani încoace, în România, cu excepţia momentelor de profundă demagogie adunată în jurul celor două momente constituţionale, 1991 şi 2003, dacă nu despre oameni, despre cazuri particulare, despre instituţii împotmolite într-un nume sau într-un personaj care a început să creadă nu că reprezintă, vremelnic, acea instituţie, ci că se confundă cu ea?

Relaţia puterii cu opoziţia e o notă de funcţionare a democraţiilor. Ceea ce ne face democratici este capacitatea de a accepta un punct de vedere diferit, exprimat şi instituţionalizat. Din păcate, România ultimilor 20 de ani nu s-a aşezat pe o tradiţie democratică nici din acest punct de vedere. De 20 de ani încoace ne jucăm, crud şi, pe alocuri, sângeros, de-a puterea şi opoziţia. Intoleranţa la diferenţă a fost uriaşă, în bun spirit comunist, iar climatul postdecembrist s-a îmbogăţit, pe cale de consecinţă, cu o nedorită şi longevivă tradiţie inaugurată sub bâtele minerilor. Scurtul şi firavul moment de respiro al anilor 1997-2000 nu a fost suficient pentru a detrona moravurile antidemocratice pe resorturile cărora funcţionează şi acum relaţia dintre putere şi opoziţie.

Cu atât mai dificilă a apărut misiunea preşedintelui de a cere înţelegere şi cooperare pentru interesul naţional unor partide despre care a spus orice, numai că pot fi receptive la mobilizarea raţională, nu. Preşedintele PSD era acum câteva săptămâni un „maimuţoi“, iar Crin Antonescu un iresponsabil - şi acum e pentru PDL „surescitat şi confuz“, deşi încearcă, din nou, să se delimiteze de PSD şi de „comunismul“ acestuia, după ce s-au ţinut strâns de mână o bună bucată de vreme.

Ceea ce s-a încercat până acum a fost trecerea responsabilităţii pentru eşecurile prezente şi viitoare pe socoteala opoziţiei: numai ea a obstrucţionat reforma, ea a pus cioburi de sticlă pe marea autostradă a progresului. Discursul preşedintelui, precum şi declaraţiile sale din ultima perioadă arată intenţia sa de a determina PDL, aflat totuşi la guvernare, să împartă măcar factura, de vreme ce apelul s-a adresat tuturor partidelor parlamentare, inclusiv majorităţii „toxice“.

Cu toate acestea, săptămâna trecută preşedintele ar fi trebuit să se adreseze parlamentului şi să poată cere un efort coerent şi viziune. Opoziţia ar fi trebuit să interpreteze corect mesajul preşedintelui, iar guvernul să-şi asume porţiunea care-i era dedicată prin propriul partid parlamentar. Traian Băsescu nu a putut cere decât un armistiţiu de 40 de zile, pentru că, în România noastră premodernă, abstracţiunea instituţiilor, ca şi proiectele pe termen lung - cele două merg împreună - tind să rămână, pentru încă multă vreme, un simplu capitol de teorie politică. //

Taguri:

presedinte, Legea pensiilor, Legea bugetului de stat, Legea salarizarii unice, Victor Ponta.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22