De același autor
Să fii revoluţionar şi să-ţi doreşti apoi un atestat care să te instituţionalizeze ca atare e ce poate fi mai contrar doctrinei revoluţionarilor de pretutindeni.
În 1986, contele Alexandre de Maranches, fost ofiţer în armata franceză în timpul celui de-al doilea război mondial, fost şef al Serviciului de Documentare Externă şi de Contraspionaj (SDECE) până în 1981 (când îşi dă demisia odată cu alegerea lui François Mitterrand în funcţia de preşedinte al Franţei), publică o carte de memorii sub forma unor interviuri realizate de jurnalista Christine Ockrent. Volumul, intitulat Dans le secret des Princes şi tradus la Humanitas la începutul anilor ‘90, povesteşte, printre multe altele, cum au prosperat în Franţa afacerile cu postav imediat după eliberare şi cum, odată cu ele, a crescut exponenţial numărul celor care se declarau foşti membri ai Rezistenţei, producând de multe ori ca unică dovadă brasarde din stofă aidoma celor purtate de membrii organizaţiei. Întâmplarea, anecdotică în aparenţă, era evocată ca exemplu pentru prosperitatea remarcabilă a mitului Rezistenţei după terminarea războiului, mit care a servit drept trambulină Partidului Comunist Francez în legitimarea sa politică în anii ‘50.
Ca orice societate traumatizată nu numai de războiul în sine, ci mai ales de obsesia colaboraţionismului şi a compromisului, Franţa a recuperat de multe ori - închizând ochii de dragul pacificării sociale - foşti pactizanţi ai regimului de la Vichy sub forma „rezistenţilor“ de profesie. Formula nu era inedită, pentru că precedente ale reinventării identităţii după sistemul cerere-ofertă în societăţi postrevoluţionare nelămurite în propria lor aşezare instituţională sau confuze în privinţa fidelităţilor mobilizate existau deja destule în istoria modernă a Europei.
Fenomenul „revoluţionarilor“ din România ultimilor aproape 22 de ani este oarecum comparabil. Există un nucleu al personajelor cu adevărat implicate în evenimentele din decembrie 1989, de la Timişoara, Bucureşti sau din alte oraşe în care s-a petrecut într-adevăr ceva. La ele s-au adăugat, an de an, plutoane întregi de profitori, de impostori, revoluţionari făcuţi pe baza unor mărturii mincinoase, din locuri unde, vorba filmului lui Corneliu Porumboiu, „A fost sau n-a fost“, dar mai degrabă nu a fost.
Pe măsură ce au trecut anii, pe lângă cei în drept să fie ajutaţi - urmaşii celor morţi la revoluţie, răniţii -, a apărut o nouă categorie, acum majoritară, a impostorilor cu acte, care şi-au clădit bunăstarea pe prevederile de altfel extrem de generoase ale aşa-numitei Legi a recunoştinţei: salariu pe viaţă de la stat, împrumuturi preferenţiale, terenuri, bilete de tren gratuite sau spaţii comerciale. O parte dintre ei au primit şi case, fie în chirie sau cumpărate pe nimic, au beneficiat de scutiri de impozite şi de credite bancare preferenţiale, prin Legea recunoştinţei.
Guvernul Boc a anunţat săptămâna trecută că intenţionează să modifice măcar în parte acordarea nediferenţiată a ajutoarelor, subvenţiilor şi avantajelor de alte tipuri acordate revoluţionarilor, intenţii care au trezit o agitaţie teribilă în rândul asociaţiilor de profil, deşi nu s-a vorbit nicio clipă de excluderea categoriilor îndreptăţite moral să solicite ajutoarele. Potrivit datelor publicate în presă, de la 3.000, câţi erau la data primelor reglementări, astăzi există aproximativ 20.000 de revoluţionari, dintre care 14.000 primesc indemnizaţii lunare de 1.800 de lei. Statul român cheltuieşte aproximativ 110 milioane de euro anual pentru subvenţii de diverse tipuri acordate acestora.
În general, impostorii au fost atraşi de considerabilele avantaje materiale oferite posesorilor de „certificate de revoluţionar“. Sintagma e de altfel o contradicţie în termeni, o invenţie absurdă şi demagogică a lui Ion Iliescu, întâiul revoluţionar al ţării în decembrie 1989, care a dorit să-şi fidelizeze o masă de manevră extrem de utilă în lunile tulburi ale consolidării unei puteri cu probleme de legitimitate. Să fii revoluţionar şi să-ţi doreşti apoi un atestat care să te instituţionalizeze ca atare e ce poate fi mai contrar doctrinei revoluţionarilor de pretutindeni.
În România, această categorie este, în plus, marcată de legătura greu de şters cu trecutul, aşa cum o evocă plastic Ion Caramitru
într-un interviu recent din Adevărul: „În acea lume care era în Studioul 4 erau şi securiştii Televiziunii, i-am recunoscut după aceea, care jucau la două capete: se întoarce Ceauşescu - ne filmaseră, ne supravegheaseră, ştiau cine trebuie împuşcat. Nu se întoarce - au câştigat şi ei, ceea ce s-a şi întâmplat. Toţi cei de acolo au avut o dovadă că au fost la Revoluţie şi au certificate de revoluţionar. Şi securiştii, şi echipele de filmare ale Televiziunii care la ora zece transmiseseră comunicatul lui Ceauşescu. Pe ei i-a prins Revoluţia la serviciu şi au certificate“. //
