De același autor
Nu ştiu dacă reporterul respectiv fusese martor, fie şi indirect, al mineriadelor sau replica pe care o debita în faţa camerelor de luat vederi era livrată, prin cască, din regia de emisie. Chiar acordându-i prezumţia de sinceritate, memoria ori chiar surescitarea momentului trăit live poate juca feste. Sau se referea poate la marea mineriadă organizată în numele ultimului lider sindical mitic al României, Miron Cozma. Ianuarie 1999 va rămâne cu siguranţă în memoria colectivă, însă nu pentru numărul prea mare de jandarmi, ci pentru imaginile incredibile ale bătăliei aşa-zişilor mineri cu forţele de ordine la Costeşti.
Oricâte eforturi de imaginaţie am face, cele două imagini nu se pot suprapune. Iar Vasile Marica - a cărui demisie, după episodul ruşinos de la Ministerul Finanţelor, nu l-a împiedicat deloc să-şi continue cariera în plină ascensiune de star de televiziune - sau Bogdan Hossu nu dau senzaţia că ar aspira la statutul de atunci al „Luceafărului huilei“. Dacă e să intrăm în jocul amintirilor şi comparaţiilor, episodul revoluţionar de miercuri a evocat mineriadele, dar nu din perspectiva represiunii, ci a manipulării prin televizor. Mulţi ne aducem aminte de faimoasele episoade cu „ceaţă“ din istoria mişcărilor de stradă ale României postdecembriste. Decorul Pieţii Victoriei era atunci plin în realitate şi gol la Televiziunea Română Liberă, condusă de Răzvan Theodorescu - criticul de artă convertit la politică fesenistă - şi de Paul Everac - dramaturgul ceauşist. Pretextând fie mijloacele tehnice precare, fie caracterul insignifiant al evenimentului în cauză, televiziunea a inaugurat una dintre cele mai longevive reţete de a produce, în oglindă răsturnată, nonevenimente sau de a le anihila pe cele reale.
Miercuri, 28 octombrie, televiziunile de ştiri au pus în scenă o piesă cunoscută, cu multe personaje colective. Distribuţia a fost completă şi bine pusă la punct, iar partea de expoziţiune fusese pregătită cu câteva zile înainte. Liderii sindicali, călare pe caii cei mari, trâmbiţaseră prin camerele de luat vederi, cu multe seri şi talk-show-uri înainte, mesajele mesianice de tip 1907, întărite de realizatori TV care au uitat de mult ce înseamnă minima rezervă a bunului simţ, ca să nu mai aducem în discuţie teme desuete cum sunt deontologia sau respectul meseriei. Documentarul realizat de PRO TV a fost unul dintre puţinele momente ale acestor zile care au mai adus aminte ce înseamnă jurnalism de televiziune în datele lui fireşti, de „standarde BBC“ (standarde asumate de Realitatea TV cu începere de la 1 ianuarie 2011, potrivit declaraţiilor unora dintre reprezentanţii săi de marcă). În rest, multe vorbe, multe imagini bine decupate, mult cinism în exploatarea unei stări de nemulţumire absolut fireşti şi reale, multe personaje colective - deci, prin definiţie, fără o voce bine conturată -, unele de sine stătătoare, altele cu identitate nedefinită şi difuză.
Spectacolul de miercuri a avut câţiva actori principali. Cei mai mulţi, „oamenii din popor“, mobilizaţi în marea lor majoritate de structurile de partid ale PSD şi aduşi la Bucureşti cu tam-tam mediatic. Despre toţi aceştia - inclusiv membrii galeriei de la Steaua! - ni s-a spus că reprezintă vocea poporului obidit, ajuns la capătul răbdării. Alături de ei, ni s-a mai spus, vor veni bucureştenii, cu mic, cu mare. Bucureştenii n-au venit, nici cu mic, nici cu mare, iar susţinerea populară transmisă la televizor nu a avut un corespondent real în comentariile publicului de pe stradă sau din autobuzele supraaglomerate ale Capitalei închise ca pentru asediu.
Al doilea actor, sindicatele, conduse de mari lideri care au transformat mişcarea sindicală într-o afacere rentabilă - revelator în acest sens, acelaşi reportaj difuzat de PRO TV săptămâna trecută. Cu o credibilitate din ce în ce mai şchioapă, mişcarea sindicală se bucură din ce în ce mai puţin de susţinerea propriilor membri, dezamăgiţi de lipsa de eficienţă a organizaţiilor din care fac parte şi din ce în ce mai puţin dispuşi să cauţioneze, prin coeziune, activitatea unor personaje devenite prea prospere, prea repede.
Al treilea actor, marele politician Victor Ponta, călărind valul mişcării proletare, a dorit cu tot dinadinsul să facă revoluţie în direct. Nu a reuşit, deşi televiziunile de ştiri i-au pus la dispoziţie întreaga paletă de mijloace: spaţiu de emisie, cadre favorabile, comentatori complezenţi. Punctul culminant rămâne, fără îndoială, avertismentul privind muniţia „de război“. În vremuri normale, un asemenea personaj nu ar mai fi avut ce căuta, a doua zi, nici la conducerea partidului - deşi, în fond, fiecare partid îşi pune în vitrină ceea ce e mai reprezentativ - şi cu atât mai puţin în parlament.
Al patrulea şi cel mai important actor, televiziunile, care au pregătit cu minuţiozitate şi au regizat cu pricepere ceea ce s-a dorit a fi încă o revoluţie în direct, fără a avea însă şi acordul „maselor populare“. Faimoasele stenograme nu sunt decât un alt mod de a afirma negru pe alb ceea ce se întâmplă, live, în fiecare secundă de emisie la anumite posturi: comisari sovietici, îmbrăcaţi în haina mâniei proletare şi a certitudinilor periculoase, prea ocupaţi să acuze pe unii pentru a-şi mai exercita obligaţia profesională a dubiului faţă de ceilalţi. //
Taguri:
