De același autor
Puterea se joacă de-a opoziţia, repudiază Poliţia şi induce într-un mod periculos ideea instituţiilor „à la carte“: poţi să comanzi unele şi să laşi deoparte altele, după dietă şi preferinţe. Cetăţenii sunt invitaţi să înţeleagă, prin exemplul şefului statului, că puterile în stat sunt negociabile şi că le pot împărţi în obligatorii, opţionale şi facultative. Sindicatele, în frunte cu Poliţia, au senzaţia că se pot substitui parlamentului şi, potrivit declaraţiilor unora dintre lideri, „fac legea“.Opoziţia se joacă, la fel de nepermis, de-a puterea, sugerând în mod cu totul demagogic că are soluţii la îndemână şi oameni pe măsură pentru a le aplica.
Astfel, săptămâna trecută, ni s-a comunicat că avem nu numai un guvern competent, ci şi soluţiile de ieşire din criza economică. Din păcate, nu guvernul a făcut anunţul, ci opoziţia, iar cabinetul „din umbră“, operă a laboratorului de gândire al preşedintelui PNL, Crin Antonescu, format din tehnocraţi nominalizaţi „pentru a atrage atenţia mass-media“, nu a întrunit nici măcar aprobarea greilor conducerii liberale, supărată că a fost exclusă de la împărţirea unor fotolii ministeriale inexistente. Săritor ca întotdeauna, colegul de opoziţie, preşedintele PSD, Victor Ponta, a venit în ajutor cu un soi de program de guvernare fundamentat pe impozitarea progresivă. S-a vorbit mult apoi despre unificarea opoziţiei, despre punctele comune din ce în ce mai semnificative dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat şi despre dorinţa de „acţiuni comune“, cum spunea fostul candidat la preşedinţie Mircea Geoană, la fel de neconvingător ca întotdeauna. De altfel, problema fundamentală a opoziţiei, trecând peste obiecţiile doctrinare, nelalocul lor în cacofonia generală a scenei politice româneşti, este tocmai incapacitatea de a convinge că e o voce reprezentativă a certei exasperări generale.
Pe de altă parte, sindicatele, aflate prin menirea lor în poziţia de a da expresie disperării bugetare, nu sunt nici ele mai abile în a-şi asuma rolul. A început sezonul mişcărilor sindicale, marcate de semieşecul marii mobilizări generale de dinaintea verii. Nici măcar sprijinul necondiţionat al principalelor televiziuni de ştiri nu a reuşit atunci să desăvârşească o acţiune pe care propriii lideri, talonaţi de vocile opoziţiei, o clamau din toate puterile. Era aşadar nevoie, pentru marcarea teritoriului, de o demonstraţie de forţă.
Această demonstraţie nu a venit miercuri, când centrul Bucureştiului a fost perturbat, circulaţia deviată, iar Piaţa Victoriei plină de sindicalişti de la Sanitas. Nu a venit nici de la profesorii care au manifestat mult mai modest a doua zi, într-un ţarc special amenajat, în faţa Muzeului Antipa. A venit, în schimb, de la cele câteva mii de poliţişti adunaţi vineri în faţa guvernului - primul-locatar era la New-York - care au decis, mobilizaţi atent şi strategic de liderul sindical Bogdan Hossu (reputat a fi „ultimul sindicalist neafiliat politic“), să nu mai respecte legea şi să plece într-un fel de „miliţiadă“, nu spre Costeşti, ci spre Cotroceni.
„Legea suntem noi“, au declarat ei, îmbătaţi de uniforma pe care, în treacăt fie spus, nu ar fi trebuit să o poarte într-o asemenea situaţie. Demersul sindicalist (afiliat sau neafiliat politic, detaliul este în context mai puţin semnificativ; în fond, mişcarea sindicală românească nu este o excepţie, doar şi CGT-ul francez a colaborat dintotdeauna cu Partidul Comunist) nu a reuşit decât să arate o dată în plus confuzia fundamentală care persistă, şi după 20 de ani, între atribuţiile legiuitorului şi ale gardianului legii. Ceea ce se dorea a fi o cruciadă a dreptăţii a devenit o degradantă exhibare de vulgaritate, spectacol devenit, din păcate, moneda curentă a manifestărilor în spaţiul public. //
Taguri:
==============================
puterea, opozitia, sindicate, lideri, ministere.
.png)
