Violenţa şi căderea din modernitate

Drama teribilă petrecută în faţa unui liceu din Craiova – uciderea unui adolescent de către alt adolescent – a dat naştere unui lung şir de analize psihologice şi sociologice care arată că violenţa, simbolică şi fizică deopotrivă, îşi are originile în familie, că educaţia şi exemplul părinţilor sunt cruciale pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil. Este evident adevărat; la fel de evident este că mass-media nu oferă copiilor, în majoritatea cazurilor, mijloacele potrivite pentru buna socializare.

Argumentaţia merge însă mai departe. Se spune – iar comentariul e îndeobşte acceptat – că trăim într-o lume a violenţei generalizate şi socialmente pasabile. „Înainte“ era mai bine, copiii îşi vedeau de şcoală, nu se întâmplau grozăvii. Internetul e de vină, şcoala, părinţii plecaţi la lucru în străinătate, familiile dezorganizate. Toate elementele disparate ce compun puzzle-ul României azi.

Cu toate acestea, societatea românească de astăzi nu este fundamental mai violentă decât cea de acum 20 de ani sau 30 de ani. Este cu siguranţă mult mai exhibiţionistă, pentru că i se permite. Dar reglarea problemelor de orice tip prin forţa pumnului, a cuţitului, a bătăii, a injuriilor şi degradării sau a autoexpunerii la degradare nu sunt găselniţe recente, nu sunt consecinţe ale tranziţiei şi cu atât mai puţin efectele colaterale ale „democraţiei“.

Modelul societăţii politice decăzute aparţine istoriei recente, iar noi nu facem decât să observăm şi să plătim în continuare poliţele scadente. Alunecarea postbelică în afara modernităţii nu aparţine lui 1989, sau lui 1999, sau lui 2009, ci a fost desăvârşită prin bunăvoinţa sovietelor: fiecare ţară din Estul Europei a trăit-o şi a încercat să o vindece în felul ei. România se opinteşte şi astăzi, penibil şi neputincios, să evacueze acest model al societăţii totalitare definite prin chiar absenţa statului în accepţia lui modernă, democratică.

Generaţiile anterioare au experimentat forme de violenţă generate de absenţa statului în expresia lui modernă (unde corpul politic şi instituţiile respectă în proporţii egale anumite reguli). Închisorile şi lagărele au fost primele. Oameni dispăruţi fără urmă, ridicaţi în miez de noapte, familii distruse, demnităţi şi vieţi curmate cu un glonţ în ceafă.

Al doilea val al căderii din modernitate e marcat de generaţiile născute şi crescute în comunism. Scenele de violenţă stradală deveniseră frecvente şi în anii Ceauşescu, singura diferenţă fiind aceea că nu făceau rating morbid televiziunilor de ştiri tabloidizate. Călcatul în picioare - la propriu - la cozi este un exemplu de violenţă în spaţiul public. În ghetourile muncitoreşti construite la marginea Bucureştiului nu domnea cordialitatea tovărăşească.

Exemplele pot continua. Ce e diferit astăzi, în afară de exhibiţionismul împins la extrem? Un element fundamental. Acela că acum se poate măcar încerca o formă sau alta de terapie. Deseori ne întrebăm de ce în România a fost şi este mai rău, şi din această perspectivă. De ce alte ţări din Est s-au descurcat mai bine. Mai multe ipoteze stau la îndemână. Una dintre ele a fost avansată de Herta Müller: lipsa asumării unor consecinţe, lipsa voinţei de vindecare a societăţii româneşti. O alta ar fi aceea că, în România, căderea în afara modernităţii a fost la fel de adâncă şi dramatică pe cât de anevoioasă a fost inserţia ei anterioară în logica modernităţii politice. Democraţia la români a reprezentat dintotdeauna o alegere oarecum exotică.

Faptul că România nu a progresat notabil îl „datorăm“ în mare măsură acelora care vreme de douăzeci de ani au întreţinut cu bună-ştiinţă diferite forme ale violenţei publice, stigmatizând şi/sau acoperind de ridicol poziţiile contrare. Politeţea, curtoazia sunt deseori privite ca acte de sinucidere socială sau ca manifestări excentrice.

Din păcate, privind lucrurile în această lumină, stalinismul nu a murit, ci a căpătat alte forme. A reflecta la comunism nu înseamnă „cantonarea în trecut“, „paseism“, sintagme dragi atât staliniştilor din anii 50, cât şi social-democraţilor de azi. Nu trebuie uitat, în ciuda disfuncţiilor grave ale guvernărilor mai recente, că la originea dispreţului plictisit pentru discutarea trecutului stă imensa propagandă a guvernării Năstase, care a reuşit prin strategii mai eficace decât toate mineriadele puse la un loc să îngroape discursul generic intitulat „anticomunist“ sub o pătură groasă mâncată de molii. Paradoxal, chiar această constatare ne îndreptăţeşte astăzi să afirmăm că a face bilanţul trecutului e mai mult decât o terapie, e o necesitate izvorâtă din imperativele prezentului. Şi, poate, o cale pentru stăvilirea violenţei, sub toate formele ei. //

Taguri:
violenta, societate, model politic, familie, scoala.