Un stat cu care să ne mândrim?

Sosit pe malul Dunării ca să-şi mobilizeze trupele din PDL, Emil Boc ne-a asigurat că „în 2012, românii vor avea un stat cu care se vor putea putea mândri în Europa“. Conceput ca un strigăt de luptă menit să marcheze începutul alegerilor interne din partid, discursul premierului a fost, probabil, receptat în termeni de referinţă diferiţi de baronii locali ai partidului: după reuniunea de sâmbătă de la Turnu Severin, aceştia s-au arătat mulţumiţi că statul va rămâne un partener loial de afaceri pentru ei, aşa cum a cerut Silviu Prigoană la revenirea sa în partid. Se vor putea mândri aşadar cu un stat care le asigură prosperitatea personală. Singura care a condamnat în continuare, cel puţin declarativ, practica afacerilor politicienilor PDL cu statul a fost Elena Udrea, cea care a şi forţat, cu câteva luni în urmă, dezagreabila rezoluţie a conducerii partidului care interzicea astfel de afaceri – rezoluţie revocată după ce nu a fost aplicată nicio clipă.

Aşadar, înainte să le ofere românilor un stat de invidiat în Europa, Emil Boc s-a gândit să le facă statul mai prietenos baronilor PDL. În iureşul mediatic provocat de arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu, această concesie a preşedintelui PDL a trecut aproape neobservată, deşi ea este semnificativă pentru situaţia precară a domnului Boc în partid, scoasă în evidenţă de puciul care a provocat remanierea. Nu este exclus ca şi deblocarea alegerilor interne să aibă drept scop recâştigarea controlului asupra unui partid sătul să piardă teren din cauza măsurilor de austeritate şi a performanţei îndoielnice a propriului guvern. Troica aflată la butoanele organizatorice - Adriean Videanu, Vasile Blaga şi Gheorghe Flutur - se va pune aşadar pe treabă în cele trei regiuni istorice pentru a consolida unitatea puternic zdruncinată a partidului, fie şi prin înlocuirea liderilor locali care au creat probleme. Nu avem ce comenta, fiind vorba de strategii fireşti pentru orice partid aflat în criză. Referirea la stat însă este de natură să ne amintească – deşi nu acesta era scopul premierului – că reforma e fudulie, pe când dependenţa politicienilor de resursele statului e temelie.

Într-adevăr, de câte ori vine vorba despre măsuri de relansare a economiei, atât preşedintele, cât şi premierul nu se pot gândi decât la rudimentele gândirii keynesiene şi invocă investiţiile de stat în autostrăzi şi drumuri. Este inutil să încerci să aduci vorba despre susţinerea capitalului autohton printr-un regim fiscal inteligent şi prin reducerea birocraţiei. Pentru demnitarii statului român, oamenii de afaceri indigeni nu merită atenţie. Singura explicaţie pe care o găsesc pentru această atitudine este destul de descurajantă: politicienii judecă după standardele clientelei şi cred că toţi oamenii de afaceri ai acestei ţări s-au îmbogăţit datorită regimului preferenţial de care s-au bucurat în virtutea relaţiilor lor politice – licitaţii „cu dedicaţie“, scutiri de taxe şi impozite, imunitate la rigorile legii, inclusiv ale legii fiscale. Este suficient să ne aruncăm ochii peste lista marilor datornici afişată pe site-ul Ministerului de Finanţe. În mod pervers, cei care nu sunt atât de bogaţi încât să intre în clientelă (poate pentru că sunt corecţi şi îşi plătesc impozitele) sunt desconsideraţi de guvernanţi. Dacă greşesc, abia aştept să fiu corectată. Până atunci însă, obsesia guvernanţilor în legătură cu rolul statului în economie va continua să ne dea de gândit.

Tot în discursul său de la Turnu Severin, Emil Boc a încercat să ne convingă de viitorul luminos care ne aşteaptă de îndată ce „reforma statului“ se va încheia. Ce numeşte însă prim-ministrul „reforma statului“? Nimic altceva decât reduceri de cheltuieli şi de personal, necesare, desigur, dar în niciun caz echivalente cu o reformă, pentru că o reformă presupune un program bazat pe o filosofie şi nu este doar un exerciţiu contabil dictat de instituţiile financiare internaţionale. Domnul Boc însă îşi imaginează că face reformă atunci când execută recomandările FMI şi ale UE.

Nu spunem că aceste măsuri nu sunt imperios necesare, doar că nu sunt echivalente cu o reformă. De exemplu, nu putem crede că statul va funcţiona mai bine dacă va avea mai puţini funcţionari mai prost plătiţi, atâta vreme cât nu se reduce concomitent şi birocraţia şi funcţionarii nu sunt recrutaţi pe criterii profesionale, ci clientelare. Nu este aşadar suficient să introduci standarde de cost în administraţie, deşi este necesar, dacă nu schimbi şi modul de recrutare, evaluare şi promovare a personalului. Totodată, poţi să te lauzi mult şi bine cu ghişeul unic virtual, dacă încercările de informatizare a sistemului de până acum mai mult au creat probleme decât au rezolvat. Pe de altă parte, reducerea salariilor medicilor şi asistentelor nu va îmbunătăţi în niciun fel performanţa sistemului sanitar, atâta vreme cât managerii de spitale, numiţi politic, au salarii disproporţionate, regulile profesionale elementare nu se respectă, iar baronii lumii medicale căpuşează statul cu impunitate.

În cele din urmă însă, ţinând cont de inapetenţa cronică a politicianului român pentru reformă, ar trebui să fim mulţumiţi că FMI şi UE obligă guvernul la câteva măsuri economice radicale, care au fost incluse în scrisoarea de intenţie devenită publică săptămâna trecută.

Teoretic cel puţin, disponibilizările vor continua în sectorul bugetar; legea salarizării bugetarilor va fi pusă de acord cu salariile mult mai realiste din sectorul privat, iar sporurile nu vor depăşi 30% din fondul de salarii; pensiile rămân îngheţate, iar al 13-lea salariu, primele de vacanţă şi subvenţiile dispar; marile companii cu capital de stat vor fi monitorizate; iar datoriile de 1,5 miliarde către firmele private vor fi, în sfârşit, plătite. Nu ştim dacă partidele din coaliţia guvernamentală au înţeles, dar filosofia care stă la baza acestui program de „figuri impuse“ este că o ţară nu poate fi prosperă decât dacă trăieşte din ceea ce produce. Pentru că la noi a fost exact pe dos. Trebuie să fie mai întâi foarte rău înainte să înceapă măcar să fie bine. În consecinţă, ca să cităm din mesajul şefului statului cu prilejul deschiderii noului an şcolar, ar fi nevoie şi la nivelul guvernării – nu numai la nivelul şcolii - de „creativitate, inovaţie şi iniţiativă“ sau măcar de cunoştinţe elementare de economie capitalistă sănătoasă. Atunci, s-ar înţelege poate că nu creditele pentru investiţii de stat ne vor salva cu adevărat, ci stimularea unui sector privat sănătos care să funcţioneze autonom şi să susţină bugetul. Dacă guvernanţii nu vor pricepe aceste lucruri simple, atunci, în 2012, românii capabili şi muncitori se vor mândri cu alte state din Europa sau America, unde vor trăi mai bine decât în ţara lor. //