De ziua Europei

Pe ulita principala, cam la nivelul santului, cate o gura de cismea in fata careia sunt mereu aliniate galeti si butoaie de plastic. Oamenii stau mai incolo, vorbesc, mananca seminte si asteapta sa le vina randul. Foarte putini si-au tras teava ca sa aiba apa in curte.

Dar si ei au probleme: teava se sparge destul de des; instalatia de captare din varful dealului e paradita; daca uda aia din deal, aleluia la vale. In fine, daca vorbesti cu un om, tanar sau batran, femeie sau barbat si il intrebi ce mai face, mai intai iti spune ca a fost sau se duce la apa.

Nu stie nimeni cum era inainte. Adica inainte ca primul rege al Romaniei sa dea peste satele astea si sa ordone sa se capteze unul (acelasi si astazi) din mai multele izvoare din deal.

De cand au venit bucurestenii e si bine si rau. Bine ca dau de munca la casele luate ieftin pe care le refac si ca atunci cand se sparge teava sau se infunda la deal, o repara. Rau e ca toti si-au tras apa in case, si-au facut bai si consuma.

Consumul de apa e un prilej vesnic de mare galceava. Sigur ca nu are rost sa ne intrebam de ce e asa de peste un secol. Nici sa amintesc cu inteles de Tribunalul apei tinut de sute de ani, in fiecare duminica in fata catedralei din Sevilla, unde un grup de batrani iscusiti, alesi de comunitate, fara nici o legatura cu autoritatile, transeaza disputele iscate de apa pentru irigatii.

Satenii traiesc in economii inchise, cu bani putini si rari. Consuma ce produc: oua, pasari, porc, lapte si branza, legume din gradina, vin si tuica. La magazin, intr-un caiet sunt trecuti la datorii: cutare, 1 punga de fidea, cutare, 3 paini, cutare 1 sticla ulei, 2 pachete de tigari s.a.m.d., pe foi intregi. Cum e o zona de vii, cu anume reputatie, vinul se schimba cu porumb pentru animale.

Altfel, un litru de vin face cam cat o sticla de apa minerala si numai din vanzarea lui nu se poate trai: clientii sunt intamplatori, cantitatile insuficiente. O noua sursa de castigat bani a aparut odata cu venirea orasenilor: se vand ieftin case si locuri, se fac lucrari de imbunatatire, chiar constructii noi.

Orasenii care dau banii se plang de sateni ca au o viclenie de vizuina, ca nu spun ce fac si nu fac ce spun. Ca sa intocmesti actele pentru o casa cumparata, iti trebuie nervi si benzina cam cat pentru un drum la Paris: incarci in propria-ti masina babe, mosi, fiii si fiicele acestora, nepotii, ii duci la notar, la primarie, la fisc si in final poti sa platesti de doua ori.

Castiguri de bani (frumosi chiar) mai vin din munca la negru in Italia. Dar sunt rarisime familiile care au un asa noroc. Mai circula zvonuri ca ar fi aparut in zona un francez care a luat mari cantitati de vin si a plecat sa faca la el acasa coniac; un altul (unii zic neamt, altii, francez) ar fi achizitionat toata branza de capra. Ca statiunea viticola ar urma sa fie cumparata tot de un strain. Sau un roman. Nu se stie nimic exact.

Cand te uiti de departe, din deal, vegetatia crescuta in dezordine, corcodusi si pruni, nuci si otetari iesiti din samburi si seminte care pe unde au cazut, ineaca ograzile cu case cu tot. In zare, campia daurita, ca in Pseudokinegeticos. Cand te apropii, vezi in majoritatea curtilor mormane de troace din fier ruginit si lemn putred, claie peste gramada. Nu stii nici macar la ce-or fi fost bune vreodata, cu atat mai putin la ce folosesc acum. Gaini, cate o vaca, oi si capre, porcul. Calul e cineva intr-o gospodarie.

In praful drumului poti da oricand de un ins cazut. Nu are nimic, ti se explica indiferent, e baut. Doar e zona viticola, iar vinul si tuica joaca un rol crucial in viata satenilor: am gasit intr-o casa un cirotic trimis de 12 ani acasa in faza terminala. Bea zilnic un pahar de tuica si unul de vin, altfel nu se poate, spun rudele. Afli ca lumea pe aici traieste mult - spre 90 de ani.

Televizorul e deschis mai ales iarna, cand nu e treaba, la Iarta-ma. Nu toti au aparat si ei nu inteleg de ce vor trebui ca totusi sa plateasca abonamentul.

Radioul e pus pe geam duminica. Radio Romania Actualitati. Dondane carnati de stiri in care cel mai des auzi cuvintele Adrian Nastase. Daca-ti pui mintea sa urmaresti, mai distingi si alte cuvinte - Stolojan, Ciorbea, Vadim Tudor, chiar Basescu. Dar sunt bine ingropate sub torentul optimist guvernamental si doar urechea pervertita a oraseanului le percepe. Ca si reportajele din teritoriu ale unor gazetari ramasi la fel de pe vremea lui Ceausescu: “sarbatoare de suflet”, “intalnire de suflet” s.a. de suflet.

Tinerii, fete in plastice stramte si baieti incalecati pe jumatate pe biciclete, freaca duminica de duminica strada principala. Sambata se duc la discoteca in oraselul apropiat, acolo unde Geo Bogza a stat candva o suta si ceva de minute fara sa stie ce sa faca.

In legea ei, actuala administratie face eforturi sustinute ca in 2007 Romania sa intre in Uniunea Europeana: sambata, 9 mai, de Ziua Europei, s-a facut si un cros bine managerizat de insusi Serban Mihailescu, secretarul general al Guvernului. Pe mine ma intereseaza insa ce se va intampla cu oamenii din cele doua sate: ca familia ciroticului, cu tinerii de pe ulita principala, cu cei cazuti de bautura in praful drumului. In discursurile lor nu am auzit niciodata pe nici un politician sa se refere la ei.

In 1992, in campania electorala a lui Emil Constantinescu, undeva, intr-un sat insirat intre doua creste de munte, dupa discursul in care Europa era des invocata, un taran a pasit in fata si a spus: “saptamana trecuta pe ginerele meu l-a faramat ursu’. Noi aicea avem nevoie de pusti ca ne mananca animalele”.

Oamenii astia inseamna aproape jumatate din tara, dar ei nu intra in vederile nimanui. Nici macar ale d-lui Ion Iliescu desi i-au fost ostiri credincioase vreme de 13 ani. Toata lumea stie ca ei nu vor intra in Uniunea Europeana.

Vreau sa stiu: ce se va intampla cu ei.