Vasile Paraschiv, o viaţă în adevăr

A murit la Ploieşti, în vârstă de 82 de ani, Vasile Paraschiv. Este, fără îndoială, una dintre cele mai importante figuri ale disidenţei româneşti. Un om care a înţeles foarte repede adevărata natură a regimului comunist, încă din 1968, atunci cînd mulţi erau impresionaţi de măsurile de liberalizare, luate după semnalul dat de Moscova, la instalarea lui Hruşciov. 1968 este anul în care, în urma Plenarei CC al PCR din aprilie, prin care au fost reabilitaţi o serie de militanţi comunişti, Vasile Paraschiv părăseşte partidul comunist, explicînd deschis că el nu poate fi de acord cu “politica, practicile şi metodele de lucru ale partidului.” Începe din acel moment o luptă inegală şi, practic de unul singur, împotriva unui aparat monstruos, denunţînd cu un curaj ieşit din comun impostura partidului comunist care se pretindea “al celor mulţi”, dar care, în realitate, nu era decît al unei clici de profitori.

Paraschiv, ca muncitor electromecanic, vede la faţa locului natura relaţiilor de muncă, felul în care proletariatul este utilizat de regimul comunist doar ca lozincă, abuzurile săvîrşite de satrapii comunişti faţă de “clasa muncitoare”, bună de a fi invocată numai în discursuri propagandistice, lucruri pe care nu ezită să le denunţe deschis şi răspicat. Scrie repetate memorii către UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România), dar şi postului de radio Europa Liberă, memorii în care descrie pe larg şi acuză vehement, toate derapajele în sfera relaţiilor de muncă şi încălcările frecvente ale drepturilor omului. Îşi atrage furia organelor represive, fiind de mai multe ori arestat, bătut şi internat “administrativ” în spitale psihiatrice, unde i se aplică forţat tratamente cu medicamentaţie dură, avînd ca scop neutralizarea lui, prin deteriorarea sănătăţii sale mintale. Catalogat ca “nebun”, Vasile Paraschiv devine un client predilect al metodelor sovietice de anihilare a disidenţilor, metode prin care psihiatria este utilizată ca armă politică. De altfel, într-o cuvîntare rostită în 1968, însuşi Nicolae Ceauşescu indicase în acest fel “linia directoare”, spunînd că numai un nebun nu poate să creadă în politica justă a partidului, iar pentru nebuni există procedee, camaşa de forţă.

In 1977 Vasile Paraschiv se solidarizează cu mişcarea Goma, fiind unul dintre semnatarii ei, fapt care îi va atrage din nou furia Securităţii. Cînd în 1979 se formează SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) a carui declaraţie de constituire este transmisă repetat de postul Europa Liberă, Vasile Paraschiv este împiedicat de Securitate să se solidarizeze cu această mişcare. El citise însă textul declaraţiei de constituire a SLOMR într-o şedinţă a întreprinderii în care lucra, aducînd la cunoştinţa colegilor lui un fapt catalogat de autorităţi ca “subversiv şi de cea mai înaltă gravitate.” Este din nou arestat, bătut cu bestialitate şi sechestrat la domiciliu, cu linia telefonică tăiată.

În 1978 primeşte un paşaport din partea autorităţilor care sperau să se debaraseze astfel de unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi. Cît s-a aflat la Paris, Vasile Paraschiv a denunţat în conferinţe de presă şi în interviuri acordate jurnaliştilor de la marile ziare franceze, regimul comunist din România, ca pe un regim abuziv, care încalcă flagrant drepturile omului, utilizînd psihiatria ca unealtă de represiune politică. La revenirea în ţară, Paraschiv este expulzat. Cu sprijinul sindicatelor franceze, Vasile Paraschiv porneste o campanie de protest, solicitînd să i se dea voie să se întoarcă în ţară. Ca un os de peşte înfipt adînc în gîtlejul puterii comuniste de la Bucureşti şi în ciuda unui tratament înfiorător aplicat de Securitate (bătăi, răpiri, tortură, internari în spitale de psihici cronici, arestări la domiciliu, persecutarea familiei) Vasile Paraschiv nu tace. El îşi continua lupta de denunţare a încălcării drepturilor omului în România, dovedind un curaj ieşit din comun.

În 2008 Parchetul General din România, aşadar la mulţi ani după căderea comunismului şi după condamnarea oficială a acestuia ca ilegitim şi criminal, dă NUP în dosarul deschis de Vasile Paraschiv mai multor ofiţeri de Securitate (oare ce pensii încasează aceştia în prezent?), procurorilor şi medicilor psihiatrii care l-au urmărit, răpit şi torturat în perioada comunista. In 2010, magistraţii Curţii Supreme resping definitiv recursul. Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea lui Paraschiv, acordîndu-i acestuia 300.000 de euro, daune pentru suferinţele îndurate, după ce judecătorii Curţii stabileau că Paraschiv n-ar fi trebuit să primească niciun leu, pentru că “trebuia să intenteze proces în trei ani, începînd de la data de 22 decembrie 1989.”

In 2008, Vasile Paraschiv a refuzat decoraţia acordată de preşedintele Traian Băsescu, în cadrul unei ceremonii de la Cotroceni, explicînd că “nu primeşte distincţia din mîna unui comunist.”

Amestec de dezarmantă candoare şi infinită dîrzenie, Vasile Paraschiv ramîne o emblema a luptei înverşunate împotriva unui sistem atotputernic şi criminal, o emblemă pentru România a ceea ce Havel numea “viaţa în adevăr”, oricît de primejdioasă s-ar fi dovedit a fi ea.