Vina calaretului (II)

Dincolo si dincoace de ocean

Intr-un interviu din revista Focus (iunie 2005), Henry Kissinger face o marturisire: “Pentru guvernul american atitudinea Germaniei la izbucnirea razboiului din Irak a insemnat un soc. Ca un cancelar conduce o campanie electorala impotriva aliatului de dincolo de ocean - acest fapt a constituit o premiera”. Orice analiza cu pretentii de obiectivitate nu poate ocoli circumstanta-cheie din politica externa a ultimilor 2-3 ani. De atunci, a devenit vizibil ceea ce se putea intrezari numai vag, si anume ca la Berlin era incurajat un alt curs decat la Washington. Pentru prima oara s-a rupt un liant care definea alianta fundamentala in Vest. Nu a fost reziliat doar un pact care unea destinul unor popoare, dar a fost inregistrata totodata o dezicere de la un imperativ al recunostintei. Raportat la criteriile etice afirmate cu mandrie si demnitate, actul surprinde si lasa urme adanci.
Ce datorie morala avea Germania fata de America? Eliberarea de sub tirania hitlerista s-a infaptuit cu contributia masiva militara a statului de dincolo de ocean. Apoi, acesta s-a angajat sa ajute la refacerea din ruine (Planul Marshall), pompand bani, tehnologie, stiinta a investitiei si a exploatarii surselor. I s-a solicitat Germaniei sa nu se mai ocupe de munitii, de antrenare de osti, ci sa-si canalizeze energiile si competenta in directia constructiei de uzine, a ramificarii comertului, a organizarii protectiei sociale. In scurta vreme s-a perfectionat in aceasta zona tehnica zidirii unei civilizatii superioare. Prezenta trupelor aliate pe teritoriul german a reprezentat in decursul Razboiului Rece un scut in fata posibilei invazii sovietice. Gratie aliantei transatlantice pacea a fost conservata. S-a uzat si de intimidarea reciproca in folosirea armei atomice. Pentru orice om cu mintea limpede e evident ca fara America si fara Uniunea Europeana, pe care am evidentiat-o mai sus, evolutia fericita n-ar fi existat.
Dar nu e corect sa examinam tema numai prin prisma obligatiei de a fi recunoscator. Sa pui la indoiala sensul apropierii de America, dupa experienta fertila de o jumatate de veac, inseamna si lipsa de realism. Cum isi poate inchipui cancelarul german (avand asentimentul presedintelui Frantei) ca se poate impune in desisul politicii mondiale in absenta suportului de la Washington? Antiamericanismul e condamnat sa nu fie productiv, mai ales ca el nu e confirmat de logica dezvoltarii postbelice.
Nu au disparut in lume, in ciuda superioritatii zdrobitoare in materie militara pe care o detine America, focarele de tensiune. Acutele conflicte care se ivesc mereu, si dupa prabusirea celeilalte supraputeri, Rusia, pretind pentru aplanarea lor nu doar abilitate si persuasiune in tratatele diplomatice. Nu poate fi exclusa clipa cand vorbele frumoase se pierd in vant si nu se mai poate iesi din stramtoare fara amenintarea cu violenta. S-au reeditat aceste situatii extreme. Tot ce s-a petrecut pe glob a aratat ca doar America dispune de mijloacele de retezare a intentiilor agresive si ea isi poate asuma raspunderea pentru taierea nodului gordian. Mi se poate replica (si argumentul a fost invocat in polemicile numeroase din perioada din urma) ca asaltul contra Bagdadului a fost hotarat fara sa se epuizeze celelalte cai, nemilitare, si ca nu au fost consultati cu rabdare partenerii europeni. Actionand preventiv, Washington interpreteaza diferit complexitatea imprejurarilor. Primejdia terorismului islamic e maxima, drama din 11 septembrie 2001 a demonstrat ce e in stare barbaria in epoca moderna.
Ce-i nelinisteste pe americani e o agravare a amenintarii, in eventualitatea ca fanatismul religios ajunge sa uzeze si de arsenalul nuclear si poate convietui cu paranoia unor despoti locali. Acestia nu renunta la conspiratii, la delicte criminale, la accese de intoleranta. Democratia pe Pamant poate fi supusa unor probe teribile. Fiindca sediile raului nu pot fi eradicate doar printr-o retorica dibace - iata o realitate cruda si trista - planeta are nevoie si de un jandarm, care sa asigure linistea si ordinea. Nu tagaduiesc si alte interpretari legitime. Dar ele sufera de un viciu, nu au leac in fata navalei malefice, in solutiile recomandate sunt captivele unor reprezentari naive. Cine vede astfel lucrurile e dator sa prezinte o expertiza asupra originii raului plauzibila. Inca o data subliniez ca nu lipsa de participare in sine la invazia din Irak ar fi de reprobat. A starnit stupoare felul in care s-a trambitat iesirea din rand. La urma urmei, nimeni nu a cerut Berlinului sa trimita soldati in lupta. De ce nu s-a preferat o convorbire, fie ea si in culise, pe pozitii contrare, in loc sa se strige lozinci in piata publica, atatand resentimentele populatiei? Schröder a transportat un subiect nevralgic, destinat unor discutii confidentiale intre parteneri, pe un alt teren, intr-o cearta fara sens, o agitatie pe strazi si-n carciumi.
Ce s-a urmarit de fapt? Cui i-a folosit scandalul? Se apropiau si atunci alegerile din 2002, social democratii erau constienti de iminenta unui cataclism si atunci au influentat pe aceasta cale electoratul. Indemnul era sa fie votati cei care flutura steagul independentei si dau o lectie de conduita americanilor infumurati, prea convinsi ca pot face orice. A fost sacrificat astfel pilonul transatlantic, s-a intrerupt brutal o amicitie sudata in deceniile postbelice, s-a savarsit un act fratricid. Tocmai pentru ca stiau ca dainuie o anumita alergie in straturile populatiei, oamenii politici ar fi trebuit sa manifeste prudenta, sa fie reticenti. Nu s-a intamplat asa, a fost lasat un impuls necumpanit sa tasneasca. Ne aducem aminte ca in etapa declansarii razboiului in orasele germane au defilat indivizi purtand pancarte cu figura stalcita, de strigoi a lui Bush. Saddam Husein era vazut mai rar, iar cand aparea era zugravit ca un biet pastor al unor turme de oi, tulburat in tihna lui de cotropitori. Un ministru din guvernul german l-a comparat fara jena pe presedintele Statelor Unite cu Hitler, tot atat de lipsit de scrupule si avid de sange.
Punand paie pe foc, Schröder a simtit alaturi umarul lui Chirac, care tindea oricum sa sfideze dictatul de dincolo de ocean. De 2-3 ani cei doi barbati de stat declara, mai in soapta, mai cu glas tare in ultima vreme, ca vor sa ridice un dig pentru a ocroti Europa de inraurirea Americii care e daunatoare. Ei si-au fixat ca tinta sa racoleze noi partizani printre celelalte state ale continentului. Instalati la carma Uniunii Europene, au distribuit onoruri si beneficii potrivit contributiei aduse de fiecare la fronda pe care au pornit-o. Cine se deroba si voia sa pastreze un echilibru rational, evitand un spectacol al confruntarii, era mustrat cu severitate si avertizat ca va suferi sanctiuni. Am mentionat reactia de iritare a lui Chirac si Schröder cand li s-a parut ca Polonia, Cehia sau Romania se apropie prea mult de America. Premeditand o dinamitare a unitatii de monolit, pe care am laudat-o mai sus, ei descopera acum repercusiunile negative. Cu greu se mai poate restabili linia comuna care a fost motorul inaintarii.
In ce priveste Germania, un fapt ii uimeste pe observatorii politici: cu cata indiferenta a fost deviata o orientare pe care au promovat-o constant antecesorii lui Schröder, fie ei social democrati, liberali sau conservatori (de la Adenauer, trecand prin Brandt, Hellmut Schmidt sau Kohl). Acestia au inteles, in urma experientei dramatice din istoria veacului XX, ca tara trebuie sa se multumeasca cu un rol mai modest, situata in corul celorlalte natiuni, fara ifose de hegemonie. Vina pentru doua conflagratii mondiale apasa greu, lectia istoriei dovedeste ca pilonul transatlantic e o chezasie a progresului. Spre consternarea unor observatori neutri, Schöder a rostit un discurs patetic, dupa iruptia conflictului armat in Irak, in care a accentuat ideea ca destinul poporului se decide la Berlin si nu in alta parte. Unde in alta parte? In inflexiunea vocii se ghicea o inflamare care disparuse de pe scena publica de peste 50 de ani. Fusesera interzise recidivele de hipertrofie a eului etnic, exalarea miturilor revansei. Germania devenise o parte dintr-un intreg.
Ma surprinde imprejurarea ca opozitia nu critica ferm gestul de dezertare prin care Berlinul a intors spatele Washingtonului. Ea se ocupa aplicat, pe fata de greselile politicii economice si de oscilatiile programului guvernamental, cu inconsecventa lui izbitoare, dar refuza sa abordeze temele politicii externe. De ce nu s-a discutat felul in care Germania a intors spatele Americii? Probabil ca partidul crestin democrat, si el in goana dupa voturi, nu vrea sa-si compromita sansele suspectand o parte a populatiei ca are inca prejudecati inguste si resentimentare.
Nici presa germana, de obicei critica si chiar vituperanta, nu e prea atrasa de acest subiect, nu face explorari in domeniul relatiilor internationale. Gasesc insa un articol acid in Neue Zürcher Zeitung (15 iunie 2005) semnat de prof. Christian Hacke, care detine o catedra de stiinte politice la Bonn si e un cunoscut expert in chestiuni de politica externa. El da un verdict negativ fara ambiguitati tacticii pentru care au optat Schröder si Fischer in ultimii 2-3 ani. Nimeni nu ar fi putut prevedea cu un deceniu in urma, zice prof. Hacke, ca axei Berlin-Londra-Washington i se va substitui o axa Berlin-Paris-Moscova. Desprinderea si transferul nu au fost detectate imediat. Erau vii in amintire gesturile de solidarizare cu America dupa atentatul de la New York din 11 septembrie 2001: participarea la operatiile din Afganistan, contributia la atenuarea incidentelor din Kosovo si din Balcani. A fost important aportul lui Schröder si al partidului social democrat in definirea unei pozitii militante, care nu deriva lesne din traditia stangii pacifiste. Prof. Hacke conchide ca ruptura ostentativa s-a savarsit prin refuzul de a se consimti la asaltul din Irak. Si el observa ca s-a dat proportii unei disensiuni, grave, care s-ar fi putut insa diminua in convorbiri cu usile inchise. Abaterea de la linia comuna a fost teoretizata prin afirmatia ca ursita Germaniei se decide la Berlin si nu in alta parte. Lozinca a rasunat ca o chemare la lupta separata. Era o brusca folosire a pedalei independentei, sustine articolul citat, fara sa se tina seama ca in conformitate cu o orientare de jumatate de secol problemele de securitate se abordeaza in comun, angajandu-se intreaga alianta.
Cui ii folosea contrapunerea dintre interesele tarii si perspectiva intregii comunitati? Articolul citat insista asupra tezei cu inlocuirea unei lumi unipolare in scopul instituirii unei pluralitati. Cu alte cuvinte, singura supraputere care a mai ramas trebuia somata sa accepte mai multe centre de putere, cu o diversificare a atributiilor. Pe tacute, Germania a intreprins o campanie pe glob, revendicand un post ca membru permanent in Consiliul de Securitate al ONU. Antrenand in acest demers si alte tari, ea nu a manifestat prudenta necesara de a se consulta in prealabil cu America. Guvernul de la Berlin isi dadea seama ca pentru largirea Consiliului de Securitate erau cautate state care nu sunt neutrale in dilema razboi sau pace si care pot pune in practica prin darzenie si forta armata masurile luate impotriva celor care agita drapelul terorismului si al fanatismului religios. Germania nu intruneste premisele pentru o actiune eficienta pe acest taram. Lepadand modestia pe taramul politicii externe, promovata constant de cancelarii anteriori, Schröder s-a crezut o figura centrala in dirijarea afacerilor planetei. Nepasator la apelul american de a nu se prolifera exportul de arme in regiuni nesigure, cancelarul a acceptat doleantele suspect de exagerate ale Chinei. In timp ce NATO ii atrage atentia lui Putin ca normalizarea climatului in Cecenia nu se poate dobandi prin represalii unilaterale, Schröder ii strange mana acestuia cu afectiune, inchide ochii in fata distorsiunilor rusesti.
Lista purtarilor eretice in raport cu doctrina stabilita in comun e lunga si intareste impresia ca la Berlin se speculeaza pe o ratare a Americii. De aceea ramane fireasca intrebarea: de ce manifesta presa moliciune si lipsa de interes in investigarea politicii externe? Se consemneaza in sinteze meritele si neajunsurile guvernului de la Berlin in materie de economie, de echitate sociala, dar se eludeaza o judecata asupra pozitiei sale internationale, asupra orientarii transatlantice. Remarc ca in pledoaria in favoarea democratiei, cel mai putin rau dintre sisteme de organizare sociala posibile, survine si un paradox. Cand doresti sa cuceresti electoratul nu e oportun poate uneori sa spui intreg adevarul. Sa recunosti ca, de pilda, subventiile sociale ar trebui reduse, renuntandu-se la o serie de inlesniri, pentru ca, in caz contrar, actuala lipsa de bani si cresterea anemica a productiei duc spre un impas. Partidul de masa care ar avea curajul sa comunice alegatorilor ca momentul cere o strangere a curelei risca sa piarda asentimentul lor. Probabil ca un risc similar implica si divulgarea stadiului atins in relatiile germano-americane. Cine se va lasa imboldit de instincte populiste si va deschide o cale propagandei antiamericane va miza pe simpatia celor care viseaza o renastere a gloriei teutone. Va jertfi insa adevarul si va trezi energii telurice de rau augur. Departe de mine gandul de a aproba fara murmure oricare initiativa de dincolo de ocean. Ca persista pe felurite trepte motive de nemultumire, recunosc. Le pot insirui si eu eliptic: o anume naivitate americana, o predilectie spre reprezentari romantice, un maniheism bine-rau in abordarea unor situatii complexe; o graba in utilizarea metodelor dure (de la o anume clipa insa, absolut necesara); o ofensiva a trivialitatii si a vulgarului in film si televiziune, alaturi de creatiile de substanta; o simplificare a modului de trai pe latura McDonalds etc. O data expuse aceste rezerve, ar fi fatal gresit sa se uite ce importanta are America in apararea democratiei pe glob, pe baza traditiei, pe baza puterii ei economice si militare, pe baza rolului ei de supraputere.
Prof. Lothar Rühle, tot in Neue Zürche Zeitung, crede ca linia antiamericana a fost corectata. Schröder si Fischer s-au silit sa reduca pagubele iscate de accentele prea vizibile de razmerita, s-au straduit sa deghizeze opiniile lor. S-au dumirit poate intuind cu intarziere consecintele unui curs sfidator, dar fara randament. Nici americanii nu forteaza nota, nu profita de zvarcolirile inregistrate in Europa, de deruta creata prin interventiile cuplului franco-german, ei singuri nu sunt prea linistiti deoarece nu pot calma mai repede viesparul terorist din Irak. Dupa esecul votului legat de Constitutie, Chirac si Schröder arata ca doi boxeri cazuti intre corzi, cu privirile ratacite. Este imaginea reprodusa in ziarul Repubblica din Roma. Le Monde califica ultimele luni traite de Chirac “annus horribilis” (nici Schröder nu e departe de aceasta incadrare). Posomorarea si panica de care au fost cuprinsi n-au durat insa prea mult. Au revenit zambitori la carma, dau din nou ordine, peroreaza ore in sir despre mersul inainte, convinsi ca ei stau etern la conducere. Deviza pe care au difuzat-o a fost: “Totul sa continue la fel” (ca si cum nu s-ar intamplat nimic).

La est de Est

Principiile nobile de care e calauzita comunitatea europeana s-au verificat si in atitudinea fata de tarile rasaritene. A fost socotita o datorie de onoare, cum am mai subliniat, cuprinderea si a regiunilor care au suferit din pricina dictatului sovietic si nu au putut beneficia de democratie, de economia de piata, de statul de drept, de toleranta fata de alte opinii, de deschiderea spre lume. Bineinteles ca in efortul de integrare se tine seama de decalajele existente, de tot ce se cuvine recuperat. Comunitatea sprijina saltul Estului spre civilizatia superioara, acceptand si unele sacrificii, cu convingerea ca ulterior largirea Uniunii Europene va compensa si pierderile. Fireste, relatia cu Rasaritul nu se restrange la intinderea unei maini de ajutor. Li se pretinde si statelor din acest perimetru sa satisfaca niste norme, combatand structurile intepenite, mentalitatea de inchistare, coruptia, prejudecatile nationaliste si rasiste. America si tarile din vest nu se implica direct in dezvoltare, dar exercita o veghe, un control ca sa previna o intoarcere la fosta ideologie, o tendinta spre dictatura.
Procesul inceput a dat roade, rezultatele bune nu au intarziat sa apara. Dar nici in aceasta directie nu s-a pastrat intacta unitatea europeana, de 2-3 ani tentativele de rupere a consensului s-au rasfrant si in raporturile cu Estul. Am mentionat reactia lui Chirac in fata unor conducatori de stat, supararea lui ca nu i se arata recunostinta si supunere. Nu poti, dupa parerea sa, sa declari ca sustii America, si concomitent sa fii primit ca membru in Uniunea Europeana. Chiar daca alternativa nu a fost exprimata clar verbal, variatele frictiuni in mai multe sectoare isi aveau originea in aceasta conceptie a separarii intereselor. Numai ca trimisii de la Rasarit nu au dorit sa supere Franta si Germania, nu au actionat cu scopul de a adanci dezbinarea. Ei au receptionat cu consternare mustrarea care li s-a adresat, caci un instinct sanatos i-a indemnat sa se situeze sub umbrela Americii. Fantomele trecutului, ingradirea suveranitatii, preluarea unei ideologii constrangatoare, ferecarea in izolare continua sa le tulbure memoria. Cine poate garanta granitele nationale si mentinerea drumului spre un alt sistem de viata? Optand pentru o protectie sigura, s-au trezit admonestati tocmai de gazdele care ii invitasera in casa comuna.
Are perfecta dreptate Adam Michnik, fostul disident polonez, cand isi exprima nedumerirea: “Jacques Chirac a utilizat Constitutia ca un mijloc de a contracara modelul american. Dar eu am crezut ca Europa combate totalitarismul”. S-a efectuat o translatie, a fost inlocuit adversarul fara sa fie initiati in joc si ceilalti parteneri. Polonia nu era obligata sa intre in jocul combinatiilor, nici Romania de altfel. Primul ministru francez Dominique de Villepin a precizat in cuvantarea inaugurala ca Franta se opune tiparului anglo-saxon. Anglia raspunde cu aceeasi moneda, persifland bataia pasului pe loc, nesincronizarea comunitatii europene cu exigentele modernitatii si ale globalizarii. Chirac nu se lasa mai prejos si declara ca nu-i place deloc bucataria engleza si ca perfidul Albion n-a adus Europei decat vaca nebuna.
Pe ordinea de zi a comunitatii europene au fost incluse si alte controverse mai serioase. Ceea ce s-a petrecut in chip salutar in Estul si in Sud-Estul Europei - si anume evadarea dintr-o carcera a ramanerii in urma - ar trebui sa se repete acum intr-o zona vitregita inca de soarta. Nu s-a putut inainta deocamdata dincolo de o linie care se contureaza pe harta de la statele baltice pana la Bulgaria. Pana aici a ajuns samanta roditoare. La dreapta acestei linii, mai la rasarit, abia acum se simt convulsiile revoltei. In Georgia, Ucraina, Moldova s-au intreprins pasi pentru a se scutura dependenta de Moscova. Si Rusia suporta vexatiunile unei noi ere, e constransa sa-si inabuse nostalgia dupa marele imperiu si sa rastoarne din temelii modul de trai. Nu se mai poate fali ca altadata ca e considerata supraputere, e nevoita sa-si tempereze veleitatile, sa renunte la o parte a sferei de influenta. Nu decurge totul automat, fara cutremure. Moscova s-a impotrivit intrarii tarilor baltice in NATO, pe motivul ca ele apartinusera odinioara Uniunii Sovietice. Totusi a cedat in fata intransigentei americane. A strans din dinti umilita si s-a supus fiindca nu mai dispune de resursele din trecut, a semnat un pact de intelegere si cooperare cu Vestul. Mai departe nu mai admite insa sa dea inapoi. “Pana aici”, asta este lozinca in tratative.
Ce a dat peste cap strategia replierii agresive a fost lipsa de rabdare a fostelor natiuni satelite, care nazuiesc sa respire liber, sa se bucure si ele cat mai repede de fructele altui mod de existenta. America nu vrea sa bruscheze cu orice pret Rusia, dar nici nu poate lasa de izbeliste tinuturile in care setea de desferecare a devenit acuta. Din pacate, cum am spus, in ultimii 2-3 ani, comunitatea europeana nu este mereu la inaltime in atitudinea ei fata de Rasarit. Chirac si Schröder se mandresc cu prietenia lui Putin, se feresc sa critice public reinvierea pornirilor de expansiune. Au o comportare ambigua si in reprobarea crimelor impotriva Ceceniei. Cei doi sefi de stat l-au imbratisat pe Putin, la intalnirea recenta de la Königsberg, s-au plimbat voiosi pe aleile parcului. Ce era sauna pe vremea lui Eltin este de asta data padurea si poteca pe marginea raului. Cei trei s-au consultat pentru a fixa obiectivele la summit-ul de peste o saptamana. Se reediteaza o formula de dirijare din umbra, un grup de comando care indica si celorlalti ce sa intreprinda mai departe. Dar restul Uniunii nu mai suporta dascaleala, nu e de acord cu stilul presiunii de sus. E simptomatic ca Putin nu i-a invitat la sarbatorire pe presedintii Poloniei si Lituaniei, state vecine, alimentand astfel susceptibilitati intemeiate. Cu popoarele baltice cearta a renascut, Rusia riposteaza cu indarjire, nu sovaie in fata santajului si a sentintelor aspre. Nici in sudul fostului imperiu sovietic atmosfera nu e mai relaxata.
Ce pozitie adopta Romania? Presedintele Basescu a procedat bine cand si-a afirmat solidaritatea cu revolta Ucrainiei. Cele cateva puncte de neconvergenta se vor inlatura mai tarziu. Acum primordiala este mobilizarea pentru cauza emanciparii. Romaniei i s-a rezervat o misiune importanta in zona Marii Negre. Ea a fagaduit sa intervina pentru curmarea focarelor de agitatie, in primul rand prezenta trupelor straine si a unei mari cantitati de armament in Transnistria. Expunand un punct de vedere ce reflecta si interesele Statelor Unite, tara care nu e direct activa in regiune, presedintele Romaniei se straduie sa contribuie la inchegarea unui echilibru politic si militar. Pe aici trec cai de transport cu implicatii in valorificarea petrolului sau a gazului. Pledoaria pentru internationalizarea Marii Negre se bizuie pe o gandire inteleapta.
De neinteles este in acest context bombaneala unor comentatori. Adrian Severin, fost ministru de Externe, actual purtator de cuvant al PSD in chestiuni de politica peste hotare, ironizeaza in ziarul Ziua perseverenta guvernului de la Bucuresti intr-o singura directie. Nu se cuvine subestimata axa Berlin-Moscova, avertizeaza el cu o voce de Cassandra. Fraza legata de gazduirea unei “invincibile osti la Pontul Euxin” poate fi talmacita ca o punere sub semnul indoielii a functiei prioritare atribuita aliantei cu America. Revenind mai tarziu asupra subiectului, analistul strecoara aluzia ca America singura si-a tradat idealurile, ca Romania nu trebuie sa se predea pasiva altuia, ci sa se bizuie simultan si pe alte aliante, preocupata doar de propriile interese. Ce viziune superioara asupra mersului lumii! Tocmai un expert, odinioara stimat, se discrediteaza intr-un chip atat de suspect. E de salutat efervescenta publicistica in Ziua, gazeta care vrea sa incurajeze schimbul de pareri. Astfel, tot gazeta ofera in spiritul ospitalitatii o rubrica saptamanala si ziaristicii rusesti. Un istoric de la Moscova nu ascunde faptul ca impasul cu votul asupra constitutiei a fost intampinat cu aplauze in Rasarit. Rusia castiga in acest fel un ragaz, nu mai indura presiunea noilor integrari, isi poate intari intre timp sfera ei de influenta, cat s-a mai mentinut din ea. Nimeni nu recomanda o politica de boicotare a Rusiei. E de preferat sinceritatea unor aclamatii ipocrite. Trebuie respectate nazuintele ei de ameliorare a conditiilor de trai si pericolele bataliei pe care o poarta impotriva terorismului. Asta nu va duce insa la incurajarea vechiului imbold de hiperputere mondiala, care isi impunea vointa in detrimentul vecinilor si a Europei. Cei care au cunoscut asprimea tiraniei se ghideaza inca dupa reflexul precautiunii, masoara de 7 ori pana cred juramintele de fraternizare.
Pentru guvernul de la Bucuresti alegerea aliatilor are o insemnatate cruciala. Ciocnindu-se de o anume miopie a unor state europene, din cele socotite avansate, a prins cheag, ca o replica, la tarile din est un soi de automandrie. “Noi am intuit mai bine ce e in joc, noi am fi raspuns altfel la chemarea de a vota Constitutia”, pare ca spune acest mesaj. Geremek (Polonia) observa un nou contrast: mutenia Vestului si exuberanta Estului. Sunt nepotrivite insa accentele de superioritate, e limpede ca in multe privinte institutiile si mentalitatile din Occident se afla mult mai inainte decat cele din Rasarit. Daca Romania merita felicitari pentru orientarea sa de baza, care nu e deloc indreptata contra comunitatii europene, ci dimpotriva, ea trebuie sa evalueze obiectiv neajunsurile proprii, sa rectifice ceea ce a promis sa rectifice, sa implineasca dezideratele de viitor membru, sa-si faca, asadar, intai temele de acasa.