De același autor
Barba Conchitei Wurst socheaza. Nu am urmarit Eurovisionul si nu am auzit melodia “ei” (o fi a “lui”?), asadar nu stiu daca a castigat concursul pentru oaresce merite muzicale sau doar pentru ca oamenii au vrut sa reactioneze cumva si au dat un fel de “like” votand aceasta aparitie stranie.
Merita insa sa reflectam la ce ne spune implicit artistul/a, si mai ales la care este mesajul omului din spatele personajului socant, chiar grotesc.
Un corp nici femeie nici barbat, cu atribute din fiecare, s-a mai vazut la “travesti” si “trans-gender”. Dar acestia isi insusesc in mod vizibil o singura reprezentare a noii identitati, incercand sa-si cladeasca o imagine coerenta. De cele mai multe ori barbatii isi insusec in mod vizibil identitatea de femeie, chiar atunci cand corpul dezbracat de haine tradeaza un alt sex iar barba proaspat rasa mijeste sub machiaj.
Conchita Wurst, insa, nu este un barbat care se doreste a fi privit drept o femeie, ci un barbat—homosexual—care se doreste a fi deopotriva si femeie. “Inovatia” Conchitei, daca o putem numi asa, este tocmai juxtapunerea ambelor identitati simultan, expuse in modul cel mai vizibil, ceea ce ne perturba profund toate cliseele mentale. El (ea?!) nu accepta logica fireasca a dualitatii, ori-ori, ci cauta incluziunea, si-si.
Pentru ca suntem obisnuiti sa etichetam oamenii intr-un singur fel—barbati sau femei—si sa le acordam o singura identitate, suprapunerea de imagini si identitati concomitente, intr-un singur personaj, face pamantul sa ne fuga cumva de sub picioare cand privim aceasta “aparitie”…
De ce? Pentru ca pentru prima oara cineva pare ca a avut tupeul sa ia in serios si sa ilustreze, in mod atat de public si pe propria-i persoana, un concept—o sa radeti!—al spiritualitatii ancestrale: nu corpul nostru conteaza, ci spiritul ne face oameni!
Pentru unii, provocarea este sa accepte ca suntem cu totii claditi la fel, intai spirit si doar apoi materie. Iar spiritul nu are gen, rasa, religie, clasa sociala, etc., aceste distinctii sunt artificiale si au fost construite social. Ceea ce ne separa este corpul, intr-adevar—materia, sau “pamantul din noi” cum spune Oana Pellea—dar spiritul este absolut acelasi in tot ce este viu, fie el om, animal sau planta.
Ideea ca “toti oamenii sunt la fel” este insasi piatra de temelie a Crestinismului, declinata politic in cei 300 de ani de Democratie si Drepturile Omului. De aici si profundul atasament, in Occident, pentru incluziunea socială si toleranta fata de abaterile de la normele sexuale, care este atat de socanta pentru noi.
S-a varsat mult singe in revolutii si razboiaie ca sa acceptam in plan vizibil aceasta egalitate de fond dintre oameni. Si s-a investit multa energie ca sa intelegem ca avem o identitate comuna caci suntem, fiecare din noi, intai de toate aceeasi copii ai lui Dumnezeu (sau ai lui Allah sau ai Fortei Cosmice, sau ai Naturii, spuneti-i cum vreti). Abia apoi acest spirit comun tuturor este “incatusat” intr-un corp plamadit de circumstante, in care ne nastem unii femei, altii barbati, unii negrii, altii albi, slabi sau grasi, musulmani sau crestini, bogati sau saraci, etc.
In alte cuvinte, viata—cu V mare—a fiecaruia dintre noi este aceeasi si are exact aceeasi insemnatate si valoare, indiferent de corpul in care salasluieste. Si, pentru ca identitatea acestui corp nu depinde de noi, cum nu depinde nici familia, religia sau tara in care ne-am nascut, este necesar sa ne respectam unii pe altii si sa ne iubim exact asa cum suntem, pentru ca oricand accidentul nasterii ne-ar fi putut plasa in tabara celor pe care astazi ii rejectam sau, mai rau, carora le facem rau prin ura noastra.
Prin respect reciproc ne aratam iubirea fata de semeni exact asa cum ne invita religia crestina sa o facem—fara sa-i judecam. Aidoma invataturii lui Isus, institutiile democratiei, propovaduind toleranta, ne invita sa nu facem altora ce nu am dori sa ni se faca noua. Chiar si atunci cand spectacolul oferit este socant si grotesc, cum este cazul acum, viata umana este una si aceeasi, indiferent de corp sau de hainele pe care le imbraca.
Asadar ce alegem: sa privim Occidentul ca pe summum decadentei sau, dinpotriva, sa primim mesajul Conchitei ca fiind unul, as indrazni sa spun—si asta nu ca sa sochez la randul meu!- mai degraba “spiritual”? Caci Conchita Wurst ne obliga, ca sa ne pastram propria umanitate, sa ne raportam la adevarata esenta a unei finite umane si nu la forma sa.
