De același autor
Nici adversarii săi cei mai răi nu cad de acord. Crin Antonescu spune că și-a păstrat neatinse toate pîrghiile de putere, Adrian Năstase crede că e complet neputincios (un ”lame duck”), în vreme ce Dan Voiculescu alternează înspumat între cele două extreme, explicîndu-i slugii zîmbitoare Gâdea cînd că Băsescu e un tiran în plin exercițiu, cînd că e un fricos fragil.
Nici foștii lui prieteni politici nu știu ce să creadă despre el. În birourile din Modrogan 1 numele lui e pomenit rar, deși despre el se vorbește tot timpul. E în mintea tuturor, dar nu și în vorbele lor.
Însă, întrebarea esențială a momentului este: mai poate Traian Băsescu să fie Traian Băsescu? Mai exact: mai poate face Traian Băsescu ceea ce a făcut cu PDL – adică să formeze și să conducă un partid spre guvernare?
Însă, întrebarea esențială a momentului este: mai poate Traian Băsescu să fie Traian Băsescu? Mai exact: mai poate face Traian Băsescu ceea ce a făcut cu PDL – adică să formeze și să conducă un partid spre guvernare?
Nu mă îndoiesc că Traian Băsescu poate să recupereze ceva din simpatia pe care a pierdut-o în 2010, 2011 și 2012. De altfel, a început să facă acest lucru. Dar întrebarea se referă la capacitatea lui de a construi ceva amplu, de mare miză, eventual în jurul lui. Mai poate? Nervoșii se vor arunca să răspundă – cei care îl urăsc strîgînd ”NU”, cei care îl adoră strîgînd ”DA”. După ce episodul puseului trece, noi ceilalți, care ne străduim pe canicula asta și în tovărășia atîtor nebuni să ne păstrăm țiglele pe casă, cum se zice, stăm puțin să ne gîndim. E limpede că, în afara USL, singurul om politic cu însemnătate este tot Traian Băsescu. Ne place ori nu, asta e situația. Răzvan Ungureanu nu a găsit încă rețeta să-și actualizeze potențialul, Mihai Neamțu e încă crud, Aurelian Pavelescu este prizonierul unui proiect enorm pentru partidul său, dar micuț pentru întreagul joc politic, iar despre fiecare dintre membrii actualului BPN al PDL nu vreau să vorbesc , pentru că aș fi nevoit să folosesc vorbele celei mai grele dezamăgiri și, chiar fără să vreau, aș putea jigni. Așadar, ne place ori nu, acum, tot în jurul lui Traian Băsescu se poate face ceva. Prin urmare, întrebărea din titlu e foarte serioasă. Cel mai rău lucru pentru România politică e pe cale să se petreacă: USL, după ce a ajuns să dețină puterea, va ajunge, prin diviziune, să dețină și opoziția. Or, așa cum s-au desfășurat lucrurile în USL, mi-e foarte greu să cred că în următorii ani vreuna din componentele sale va putea face opoziție ”pe bune” celeilalte. Pentru ca democrația noastră, cîtă e, să nu ajungă o mimă jalnică, e nevoie să apară un jucător politic serios în afara USL cît se poate de repede. Lucid, vorbind, tot ”bătrînul” Traian Băsescu e singurul care se vede.
Încercarea cea mai evidentă a lui Traian Băsescu de a-și consolida moștenirea politică și electorală după despărțirea de PDL este Mișcarea Populară, fundație ori partid, ce-o fi ea acolo. Pînă acum, nu pare a fi foarte convingătoare. Cei care vin în jurul Mișcării sînt exact băsescienii, adică cei care vin la chemarea președintelui, oriunde și oricînd. Sigur că sloganul politicii de jos în sus, al politicii altfel, al politicii deschise spre cei care nu se regăsesc în nici o ofertă activă pe scena politică e greu să mai fie atractiv în mod real în România anului 2013. A fost atît de folosit, încît a devenit un fel de automatism, de clișeu obligatoriu pentru oricine încearcă să lanseze o mișcare nouă. În plus, handicapul Mișcării este, în continuare, acela al paradoxalei ei închideri – spun paradoxală pentru că discursul e foarte inclusiv și, de fapt, totul e foarte exclusiv. Consilierii prezidențiali actuali, cu tot respectul pe care îl port celor mai mulți dintre ei, nu par a fi cel mai atractiv grup de inițiativă, mai ales pentru un partid care joacă cartea noutății. Poate că imaginația mea are limite, dar nu văd prea mulți oameni ”noi” repezindu-se să facă politică ”nouă” cu Cristi Diaconescu sau cu Iulian Chifu în regia perlei coroanei, Sebastian Lăzăroiu. În fond, ei există doar în măsura în care duc mai departe, precum un ecou, mesajul președintelui. Atît. Dar, repet, e posibil ca Mișcarea Populară nici să nu-și propună mai mult decît să adune împreună electoratul devotat lui Traian Băsescu. Cel puțin, decamdată.
Ce vreau să spun, de fapt, este că e foarte posibil ca Traian Băsescu să se confrunte și în privința moștenirii lui politice cu exact aceeași problemă pe care a avut-o, în vremurile lui bune, cu prezentul lui politic. Pur și simplu, Traian Băsescu a avut un vis mare și a pus în practică un master-plan de modernizare a României simultan cu unul de construire a unei drepte puternice. Acum, putem spune că primul a fost ceva mai inspirat decît al doilea, dar acesta e un detaliu. Traian Băsescu a înțeles că România are nevoie de politică mare și a fost politicianul care a avut destul curaj să joace la mare într-o țară în care toți politicienii erau obișnuiți să joace la mic. A înțeles și că are nevoie de oameni pe măsură alături de el pentru asta. Dar, așa a fost să fie, fie nu i-a putut avea pe termen lung (din vina lui sau a lor, nu mai are importanță), fie s-a înșelat asupra dimensiunii reale a unora, luîndu-i drept mari pe unii mici și viceversa, eroare optică ce se poate întîmpla oricui, în fond. Cert este că Traian Băsescu a fost nevoit să încerce imensa sarcină a modernizării statului român cu niște piticuți care nu-și doreau de la viață mai mult decît să mai privatizeze și ei ceva, să mai pună de-un contract, de-o sinecură, de-o bere, de-un loc sigur în viitorul Parlament, de-un renume de eminență cenușie în cercul strîmt al idioților politici. Tema cea mai recurentă pe care mi-o amintesc din sutele de ocazii în care am participat la întruniri mai largi sau mai restînse cu Traian Băsescu, este apelul lui către cei prezenți să încerce să gîndească mare, în termeni de interes național și de viitor pe generații înainte, depășind limita îndobitocitoare a interesului unuia sau altuia devenit ”interes de partid”. Blocajul mental în contractul cu statul semnat azi și plătit mîine sau în numirea cuiva la agenția cutare nu putea fi, însă, trecut. Cred, acum, că ruptura lui Băsescu de PDL se datorează nu unei prezențe blonde, cum cred unii, ci unei mari diferențe de nivel, de categorie, de viziune – Băsescu gîndea mare, PDL gîndea mic. La un moment dat, planurile s-au rupt. Nu se putea altfel, în condițiile în care această diferență se menținea.
E greu de evaluat acum cît a reușit Traian Băsescu din cîte și-a propus. Trebuie să mai treacă ceva timp să vedem, de pildă, dacă independența justiției se menține, dacă echilibrele economice bazate pe prudență nu se rup, dacă orientarea pro-atlantistă a țării nu se schimbă etc. Dar oricît a reușit sau nu, Traian Băsescu pare a fi nevoit ca și ”la bătrînețe” să lucreze cu pigmei care se rotesc precum niște cățeluși pe lîngă pulpana sa. Mă doare să văd că PDL, partidul care ar fi fost cel mai legitim să preia moștenirea lui Băsescu și să meargă mai departe, s-a dovedit a fi orb și sterp, incapabil să rodească, să nască ceva viu, să-și producă viitor. La fel, sînt sceptic cu privire la Mișcarea Populară. Celelalte încercări care nu au directă legătură cu Traian Băsescu, dar sînt gata să colaboreze cu el oricînd (FC, PNTCD, IRL) par, teoretic, mai apte pentru viitor. Dar, repet, doar teoretic. Oricum, toate aceste formule în sumă nu ating o treime din forța USL. Iarăși, prilej de tristețe.
S-ar putea ca, pentru dreapta, epoca post-Băsescu să fie gestionată tot de Traian Băsescu, ceea ce vorbește și despre impactul unui mare lider politic asupra vremii sale, dar, mai ales, despre precaritatea resursei umane din politica românească. Mai poate Traian Băsescu, încă o dată, să strîngă oastea rispită, rănită, fugărită, să-i dea proiect și forță? Iată o întrebare la care toată lumea se repede să răspundă, dar nimeni nu a putut da, pînă acum, răspunsul decisiv.
Încercarea cea mai evidentă a lui Traian Băsescu de a-și consolida moștenirea politică și electorală după despărțirea de PDL este Mișcarea Populară, fundație ori partid, ce-o fi ea acolo. Pînă acum, nu pare a fi foarte convingătoare. Cei care vin în jurul Mișcării sînt exact băsescienii, adică cei care vin la chemarea președintelui, oriunde și oricînd. Sigur că sloganul politicii de jos în sus, al politicii altfel, al politicii deschise spre cei care nu se regăsesc în nici o ofertă activă pe scena politică e greu să mai fie atractiv în mod real în România anului 2013. A fost atît de folosit, încît a devenit un fel de automatism, de clișeu obligatoriu pentru oricine încearcă să lanseze o mișcare nouă. În plus, handicapul Mișcării este, în continuare, acela al paradoxalei ei închideri – spun paradoxală pentru că discursul e foarte inclusiv și, de fapt, totul e foarte exclusiv. Consilierii prezidențiali actuali, cu tot respectul pe care îl port celor mai mulți dintre ei, nu par a fi cel mai atractiv grup de inițiativă, mai ales pentru un partid care joacă cartea noutății. Poate că imaginația mea are limite, dar nu văd prea mulți oameni ”noi” repezindu-se să facă politică ”nouă” cu Cristi Diaconescu sau cu Iulian Chifu în regia perlei coroanei, Sebastian Lăzăroiu. În fond, ei există doar în măsura în care duc mai departe, precum un ecou, mesajul președintelui. Atît. Dar, repet, e posibil ca Mișcarea Populară nici să nu-și propună mai mult decît să adune împreună electoratul devotat lui Traian Băsescu. Cel puțin, decamdată.
Ce vreau să spun, de fapt, este că e foarte posibil ca Traian Băsescu să se confrunte și în privința moștenirii lui politice cu exact aceeași problemă pe care a avut-o, în vremurile lui bune, cu prezentul lui politic. Pur și simplu, Traian Băsescu a avut un vis mare și a pus în practică un master-plan de modernizare a României simultan cu unul de construire a unei drepte puternice. Acum, putem spune că primul a fost ceva mai inspirat decît al doilea, dar acesta e un detaliu. Traian Băsescu a înțeles că România are nevoie de politică mare și a fost politicianul care a avut destul curaj să joace la mare într-o țară în care toți politicienii erau obișnuiți să joace la mic. A înțeles și că are nevoie de oameni pe măsură alături de el pentru asta. Dar, așa a fost să fie, fie nu i-a putut avea pe termen lung (din vina lui sau a lor, nu mai are importanță), fie s-a înșelat asupra dimensiunii reale a unora, luîndu-i drept mari pe unii mici și viceversa, eroare optică ce se poate întîmpla oricui, în fond. Cert este că Traian Băsescu a fost nevoit să încerce imensa sarcină a modernizării statului român cu niște piticuți care nu-și doreau de la viață mai mult decît să mai privatizeze și ei ceva, să mai pună de-un contract, de-o sinecură, de-o bere, de-un loc sigur în viitorul Parlament, de-un renume de eminență cenușie în cercul strîmt al idioților politici. Tema cea mai recurentă pe care mi-o amintesc din sutele de ocazii în care am participat la întruniri mai largi sau mai restînse cu Traian Băsescu, este apelul lui către cei prezenți să încerce să gîndească mare, în termeni de interes național și de viitor pe generații înainte, depășind limita îndobitocitoare a interesului unuia sau altuia devenit ”interes de partid”. Blocajul mental în contractul cu statul semnat azi și plătit mîine sau în numirea cuiva la agenția cutare nu putea fi, însă, trecut. Cred, acum, că ruptura lui Băsescu de PDL se datorează nu unei prezențe blonde, cum cred unii, ci unei mari diferențe de nivel, de categorie, de viziune – Băsescu gîndea mare, PDL gîndea mic. La un moment dat, planurile s-au rupt. Nu se putea altfel, în condițiile în care această diferență se menținea.
E greu de evaluat acum cît a reușit Traian Băsescu din cîte și-a propus. Trebuie să mai treacă ceva timp să vedem, de pildă, dacă independența justiției se menține, dacă echilibrele economice bazate pe prudență nu se rup, dacă orientarea pro-atlantistă a țării nu se schimbă etc. Dar oricît a reușit sau nu, Traian Băsescu pare a fi nevoit ca și ”la bătrînețe” să lucreze cu pigmei care se rotesc precum niște cățeluși pe lîngă pulpana sa. Mă doare să văd că PDL, partidul care ar fi fost cel mai legitim să preia moștenirea lui Băsescu și să meargă mai departe, s-a dovedit a fi orb și sterp, incapabil să rodească, să nască ceva viu, să-și producă viitor. La fel, sînt sceptic cu privire la Mișcarea Populară. Celelalte încercări care nu au directă legătură cu Traian Băsescu, dar sînt gata să colaboreze cu el oricînd (FC, PNTCD, IRL) par, teoretic, mai apte pentru viitor. Dar, repet, doar teoretic. Oricum, toate aceste formule în sumă nu ating o treime din forța USL. Iarăși, prilej de tristețe.
S-ar putea ca, pentru dreapta, epoca post-Băsescu să fie gestionată tot de Traian Băsescu, ceea ce vorbește și despre impactul unui mare lider politic asupra vremii sale, dar, mai ales, despre precaritatea resursei umane din politica românească. Mai poate Traian Băsescu, încă o dată, să strîngă oastea rispită, rănită, fugărită, să-i dea proiect și forță? Iată o întrebare la care toată lumea se repede să răspundă, dar nimeni nu a putut da, pînă acum, răspunsul decisiv.
Articol publicat si pe site-ul evz.ro.
