De același autor
Articolul lui Kissinger vine intr-o conjunctura de ofensiva a curentului neoconservator, puternic reprezentat in administratia Bush, in special la Pentagon. Diplomatic si in publicistica sa, Kissinger evita sa angajeze o polemica directa cu neoconservatorii, nici macar nu pomeneste doctrina lor specifica, preferand sa-i eticheteze cu termenul mai general de “idealisti” si operand cu antinomia dintre “idealism” si “realism”.
Scoala realista - scrie Kissinger - nu respinge importanta idealurilor si a valorilor. Dar ea insista asupra cantaririi atente, chiar nesentimentale a greutatii fortelor materiale si asupra intelegerii istoriei, culturii si economiei societatilor care alcatuiesc sistemul international. Nici un realist serios nu pretinde ca puterea este singura sa preocupare. Dar nici un idealist nu poate sustine ca puterea este irelevanta in raspandirea idealurilor. Adevarata problema este sa stabilesti proportia justa intre aceste doua elemente esentiale ale politicii.
Kissinger saluta avansurile extraordinare spre democratie din ultimele luni: alegeri in Afganistan, Irak, Ucraina si Palestina, alegeri locale in Arabia Saudita, retragerea Siriei din Liban, deschiderea in alegerile prezidentiale din Egipt si revolta din Kirghistan impotriva autoritatilor fortificate. Dar el atrage atentia asupra imprejurarilor internationale care au favorizat aceste avansuri si avertizeaza ca alegerile nu constituie o garantie inevitabila a unui rezultat democratic, deoarece si radicalii musulmani ca Hezbolah si Hamas par sa fi invatat mecanismele democratiei pentru a o submina si a-si stabili un control total. In genere, in privinta extinderii democratiei nu trebuie aplicate automat modele create timp de secole in societatile omogene ale Europei si ale Americii unor societati diverse din punct de vedere etnic si divizate religios din Orientul Mijlociu, Asia si Africa. Kissinger insista asupra unor aprecieri realiste privind modul si masura in care poate avea loc extinderea democratiei si libertatii in aceste regiuni si deplange faptul ca SUA este singura tara in care termenul “realist” este folosit ca un epitet peiorativ. Pesemne ca el nu citeste presa romaneasca.
Implementarea agendei libertatii cere ca valorile traditiei democratice sa fie corelate cu posibilitatile istorice ale altor societati - subliniaza Kissinger cu referire la agenda libertatii proclamata de presedintele George W. Bush in al doilea discurs inaugural in Congresul SUA. Trebuie sa evitam pericolul - scrie el - ca o politica bazata pe perceptiile noastre interne sa genereze in alte societati reactii de patriotism care pot sa duca la coalizarea celor nemultumiti impotriva a ceea ce ei percep ca hegemonie americana.
Deosebit de interesanta mi se pare opinia lui Kissinger cu privire la sintagma “regime change” - schimbarea regimului prin forte externe. Scoala idealista, scrie el, nu respinge neaparat aspectul geopolitic al realismului, dar il traduce printr-o chemare la cruciada in numele schimbarii regimului. Desi este avansata ca o noua doctrina, reteta schimbarii regimului ignora niste precepte bine cunoscute - scrie el. Ea a constituit imboldul razboaielor religioase din secolul XVII, al razboaielor revolutiei franceze din secolele XVIII si XIX, al Sfintei Aliante, al versiunii trotkiste a comunismului si al Jihadului musulman contemporan.
In mod evident, Kissinger dezaproba doctrina schimbarii regimului prin forte externe, mai ales ca acum nu mai este la putere.
Antinomia dintre “idealism” si “realism”
Henry Kissinger nu este doar un stralucit teoretician. Ca secretar al Departamentului de Stat in timpul presedintiei lui Nixon, el a si pus in practica doctrina realpolitik.
Sa amintim ca Razboiul Rece era in toi cand conflictul Est-Vest domina politica mondiala. Despre acest fenomen politic eu am scris si publicat in SUA o carte, in care analizam jocul strategic global in care erau angajate marile puteri ale acelui moment. Teoria mea se reducea la un model matematic, un fel de simulare a jocului in care erau angajate marile puteri cu ambitii de suprematie mondiala. Ipoteza mea era ca, indiferent de ideologia pe care o afiseaza, socialista sau capitalista, marile puteri participau la acest joc cu egala intensitate si fervoare.
Pe vremea aceea, erau trei jucatori - SUA, URSS si China - iar regula jocului se definea astfel: nici unul dintre cei trei nu trebuie sa aiba relatii ostile cu ceilalti doi, pentru ca aceasta permite, chiar incurajeaza alianta celor doi impotriva lui. Cand Henry Kissinger si-a dat seama ca SUA se afla in aceasta postura fata de cele doua puteri comuniste, a initiat vizita la Beijing a presedintelui Nixon, a propus masuri care sa duca la imbunatatirea relatiilor americano-chineze si a inceput sa joace cartea chineza la Moscova si cartea sovietica la Beijing, impiedicand astfel asocierea celor doi uriasi comunisti impotriva Americii.
In 1995, cand am fost invitat la Beijing de Institutul Strategic al Chinei sa tin o conferinta pe tema jocului strategic global (citisera cartea mea publicata in SUA), am analizat acest calcul al lui Kissinger. Nici n-am terminat bine conferinta si generalul chinez, director al institutului, a sarit in picioare si, intr-o engleza destul de inteligibila, a intrebat: “Dar acum, care este jocul si care este regula?”. Am raspuns: “Acum exista o singura superputere, SUA, si patru centre de putere, Japonia, Rusia, China si Uniunea Europeana, aceasta din urma neavand inca o politica externa si armata comuna. Trei reguli dicteaza jocul: 1. Nici unul din cei cinci jucatori nu trebuie sa se izoleze de ceilalti, daca vrea sa aiba un rol in rezolvarea afacerilor mondiale; 2. Fiecare trebuie sa se straduiasca a intra in coalitie cu cat mai multi din cei patru; 3. Coalitia ce va reusi sa reuneasca trei din cei cinci are cea mai buna sansa sa-si impuna vointa in afacerile internationale”.
Am mai atras atentia asupra unei schimbari in jocul strategic: in perioada Razboiului Rece conflictul dominant pe arena mondiala era cel politico-militar cu substrat ideologic Est-Vest. Odata cu prabusirea URSS, confruntarea politico-militara si-a pierdut virulenta ideologica, iar pe arena internationala s-a instalat ca tip de conflict dominant in lupta pentru suprematia mondiala competitia economico-tehnologica pentru cucerirea unei parti mai mari pe piata mondiala, rivalitatea militara trecand pe un plan secundar.
Romania postdecembrista si realpolitik
Cum se aplica antinomia dintre idealism si realism in cazul tarilor mici si mijlocii, cum este Romania?
In cazul tarilor mici si mijlocii nu mai joaca vreun rol participarea la lupta pentru suprematie mondiala. Predominant in politica lor externa apar atat nevoia de a-si asigura securitatea si suveranitatea nationala, cat si conditii mai favorabile pentru dezvoltarea economica si bunastarea cetatenilor in plan material si cultural.
Traim intr-o lume in care revolutia tehnologica moderna, in particular globalizarea comunicatiilor, transporturile supersonice si interdependenta crescanda a industrialismului imping statele nationale spre uniuni mai largi, reflectand stadii diferite de integrare supranationala. Romania postdecembrista, ca stat european, a desfasurat o politica externa menita a-i inlesni o integrare cat mai rapida in NATO si in Uniunea Europeana. Idealismul acestei politici s-a manifestat prin cultivarea valorilor si principiilor comunitare ale Uniunii Europene. Ca acte de realism politic menite a accelera primirea noastra in NATO trebuie mentionata decizia din 1999 a presedintelui Emil Constantinescu de a acorda drept de survol avioanelor militare ale NATO care bombardau Iugoslavia, punandu-le totodata la dispozitie aeroportul din Timisoara, masura criticata la vremea respectiva de lideri ai opozitiei si de unele ziare, ca fiind o derogare de la valori pretuite de populatia romaneasca.
Un act si mai strigator de realpolitik a fost decizia guvernului Nastase din 2003 de a semna alaturi de SUA Tratatul privind Curtea Penala Internationala, care ii excepta pe militarii americani de la rigorile judiciare romanesti. Romania a fost primul stat din Europa (si ultimul) care semna acordul respectiv. Ulterior, fata de criticile severe ale guvernelor vest-europene, guvernul roman a renuntat la validarea tratatului de catre Parlamentul roman. Acest tratat semnat cu Washingtonul a dus insa la vizita presedintelui George W. Bush la Bucuresti, la urgentarea primirii Romaniei in NATO si la alte gesturi ale Washingtonului favorabile Romaniei.
Tot pe linia realismului politic poate fi situata declaratia presedintelui Traian Basescu in favoarea Axei Washington-Londra-Bucuresti, care a dus la o vizita de rangul I a presedintelui roman la Casa Alba. Ea a fost justificata in mod convingator de catre presedintele Basescu prin aceea ca Romania este stat de granita atat al Uniunii Europene, cat si al NATO si ca atare trebuie sa acorde o atentie speciala Marii Negre si zonei respective, in care SUA si Marea Britanie sunt mai implicate geopolitic decat Uniunea Europeana.
Se poate demonstra ca si prezenta unor trupe romanesti in Afganistan si Irak se datoreaza mai curand realismului politic decat valorilor cultivate de Uniunea Europeana. Desigur, presedintele si Guvernul Romaniei s-au straduit din rasputeri sa argumenteze ca eforturile Romaniei in zona Marii Negre servesc si interesele Uniunii Europene.
Adevarata problema - sustine Kissinger - este sa stabilesti proportia justa intre aceste doua elemente esentiale ale politicii - idealism si realism.
(Subtitlurile apartin redactiei)
