Racul, ştiuca şi brotacul la sacul conflictelor post-sovietice

Nicu Popescu ne propune o viziune integrată asupra conflictelor din spaţiul ex-sovietic, care pune în lumină demersurile europene limitate de constrângerile de pe teren sau potențate de diverse oportunităţi.

Politica externă a Uniunii Europene şi conflictele post-sovietice este varianta ex­tinsă a tezei de doctorat susținută de ex­pertul moldovean Nicu Popescu* la Uni­ver­sitatea Central Europeană de la Bu­da­pesta. Lucrarea este un exemplu reuşit de scri­ere care tratează relaţia sinuoasă din­tre punctele nevralgice ale Europei de Est şi Uniunea Europeană. Autorul evită cu succes capcanele muncii de birou şi ale cer­cetării teoretice. Nicu Popescu caută, mai de­grabă, să-şi construiască propria me­to­do­logie prin combinarea interviurilor in­for­male cu o muncă de teren solidă, ofe­rind observaţii preţioase de la diverşi ac­tori im­plicaţi, începând cu diplomaţi şi ex­perţi ca­re lucrează la Bruxelles şi până la de­ci­denţi politici care influenţează decisiv con­flic­tele (preşedinţi, vicepremieri, mi­niştri).

Lucrarea este o critică „cons­truc­tivă“ la adresa UE, prin care se încearcă redefinirea spaţiului ex-sovietic, a relaţiei UE-Rusia, dar şi analizarea şi explicarea com­plicaţiilor ivite la nivelul managementului conflictelor într-o ordine multipolară. În ce priveşte modul de funcţionare al po­li­ticilor europene - înainte şi după in­tro­ducerea Tratatului de la Lisabona –, ac­centul cade pe diviziunea puterii între Co­misia Europeană, Consiliul UE şi statele membre. Nicu Popescu, pe bună dreptate, insistă asupra amănuntului că nu poate fi vorba de o modificare de fond după sem­narea tratatului, ci doar de o rafinare a politicilor europene.

În perioada care precede semnarea Tra­tatului de la Lisabona, rolul predominant, din perspectiva securităţii, este atribuit Con­siliului, iar în cadrul Comisiei Eu­ro­pene, atribuţii tehnico-economice i se acor­dă Directoratului General pentru Re­laţii Externe şi Politica Vecinătăţii Eu­ro­pene (DG RELEX). Această dihotomie cre­ează incongruenţe la nivelul de coor­do­na­re şi reprezentare între Comisie, Consiliu şi statele membre. Din cauză că împărţirea rolurilor în interiorul UE nu este făcută riguros, iar pretenţiile Comisiei de a ob­ţi­ne o felie mai mare din domeniul apărării şi securităţii controlate de Consiliu cresc, după Tratatul de la Lisabona, Comisia tin­de să îşi asume mai multe responsabilităţi şi să interfereze în multe dintre domeniile de acţiune ce aparţineau de drept Con­si­liului. Unul dintre motivele implicării reduse a UE în conflictul din Karabahul de Munte şi al întârzierii intervenţiei din Abhazia şi Osetia de Sud este tocmai aces­ta, al suprapunerii competenţelor dintre instituţiile europene. Precum în fabula lui Alexandru Donici Racul, broasca şi ştiu­ca, un avertisment asupra lipsei de so­li­daritate şi egoismului național devine ne­cesar, de vreme ce astfel de atitudini afec­tează procesul de luare a deciziilor şi ca­pa­citatea lor de implementare. Ins­ti­tu­ţiile europene se regăsesc întocmai în pie­lea per­sonajelor din fabula lui Donici. Co­mi­sia joacă rolul racului, reuşind să opreas­că de cele mai multe ori iniţiativele pline de elan ale Consiliului (ştiuca), care „izbeşte“ sacul conflictelor postsovietice în speranţa că procesul de luare a de­ci­ziilor va deveni mai dinamic şi mai rapid în interiorul UE. În acelaşi timp, statele membre sar, pre­cum brotacul, dintr-o parte într-alta, mili­tând deopotrivă pen­tru o mai mare im­pli­care a UE în Estul Eu­ropei, în zona me­di­te­raneană, dar şi pen­tru păstrarea unor ra­porturi de bună ve­cinătate cu Rusia.

Critica funcţionează pe post de semnal de alarmă. Cartea pre­zintă implicarea graduală a ins­tituţiilor europene în cele trei regiuni de conflict din spaţiul ex-sovietic, unde deciziile sunt de­pen­den­te de atitudinea statelor implicate şi de abordarea patriarhală a Rusiei în calitate de mare actor regional.

Transnistria se bucură de cea mai mare aten­ție din partea autorului și pentru că acolo UE se implică cel mai mult, în com­parație cu celelalte zone de conflict. În Trans­nis­tria, intervenţia a fost amplă şi a bene­fi­ci­at de participarea susţinută a Re­publicii Mol­dova şi Ucrainei la demararea Misiunii de Asis­tenţă la Frontieră (EUBAM), la obli­ga­rea companiilor transnistrene de a se în­registra în Republica Moldova, la asu­ma­rea unor interdicţii de călătorie pen­tru li­de­rii transnistreni şi la blocarea me­mo­ran­dumului Kozak, iniţiat de Rusia. Cu toate aces­tea, în Republica Moldova s-au înre­gistrat şi două eşecuri pe fondul opo­ziţiei Rusiei. UE a renunţat la a mai tri­mite for­ţe europene de menţinere a păcii în 2003, iar, mai târziu, în 2006, în­cer­că­ri­le Re­pre­zentantului Special al UE (RSUE) pentru Republica Moldova de a forţa Rusia să ac­cepte modificarea formatului de men­ţi­ne­re a păcii se lovesc de opoziţia Franţei, Ger­maniei şi ale Înaltului Reprezentant, Javier Solana.

Implicarea UE în Abhazia şi Osetia de Sud este mai redusă decât în cazul conflictului transnistrean, constrângerile interne (im­pu­se de statele membre) şi cele externe (impuse de Rusia) fiind şi mai mari. Geor­gia, în contextul Revoluţiei Trandafirilor din 2003, îşi doreşte o implicare mai mare din partea UE, însă răspunsul vine cu în­târziere şi este mult sub aşteptările geor­gienilor. În 2002, este numit un RSUE pen­tru Caucazul de Sud, iar în 2004 regiunea este inclusă în Politica Europeană de Ve­cinătate, o misiune pentru apărarea va­lorilor statului de drept (EUJUST Themis) fiind trimisă în Georgia în acelaşi an. Im­plicarea în Georgia are o puternică com­po­nentă economică, UE acordă asistenţă în valoare de 33 de milioane de euro Geor­gi­ei, în perioada 1997-2005, iar Comisia Eu­ropeană devine cel mai mare donator in­ternaţional pentru reabilitarea post-con­flict. Deoarece atitudinea UE este una de­fensivă, aici nu poate fi vorba de tri­mi­te­rea unei misiuni de monitorizare a gra­ni­ţelor sau de menţinere a păcii. Chiar şi în perioada care a urmat conflictului ruso-georgian din 2008, tendinţa de a reîngheţa conflictele, de a menține statu quo-ul, ră­mâne predominantă. Medierea UE în răz­boiul dintre Rusia şi Georgia a constat în trimiterea unei misiuni de observatori ci­vili care să asigure respectarea ar­mis­ti­ţiului. În octombrie 2008, este trimisă o mi­siune de monitorizare formată din 300 de observatori, fără ca acestora să li se per­mită accesul în Osetia de Sud şi Abhazia. Pentru comparaţie, în conflictul din Li­ban, UE a trimis 7.000 de soldaţi. De alt­fel, conflictul georgian a divizat statele UE (Germania, Cipru şi Spania cred că Geor­gia este responsabilă pentru iniţierea acţiu­nilor militare, în vreme ce Marea Britanie, Suedia, Țările Baltice şi Polonia cer ca Ru­sia să fie sancționată, iar Franţa se află un­deva la mijloc).

În ce priveşte Karabahul de Munte - pro­vin­cie autonomă şi fostă regiune a Azerbai­djanului sovietic, cu populaţie majoritar ar­­meană -, lucrurile sunt mult mai sim­ple. Armenia şi Azerbaidjan nu solicită în niciun fel implicarea UE, pe fondul neîn­cre­derii faţă de instituţiile europene. Azer­baidjan se teme de intervenţia dias­porei ar­­mene, foarte influentă în unele țări. Iar Ar­menia ajunge să fie izolată, ea nefiind im­plicată în proiecte de infrastructură (ga­zo­ducte şi oleoducte) sau proiecte de căi fe­rate din regiune. Mediator internaţional în acest conflict este Grupul de la Minsk, având trei copreşedinţi: Rusia, SUA şi Fran­ţa. UE a solicitat Franţei să euro­pe­ni­zeze copre­şe­dinţia Grupului de la Minsk, prin cedarea acestei poziţii în favoarea RSUE. Franţa refuză, urmând ca UE să nu facă altceva de­cât să îl primească o dată pe an pe co­pre­şedintele francez al Gru­pu­lui de la Minsk pentru a prezenta evo­lu­ţiile din Karabahul de Munte. Prin ur­ma­re, rolul UE este ex­trem de limitat. Abor­darea neutră a rea­li­tăților complicate din regiune sfârşeşte în acțiuni contradictorii (UE menţionează în Planul de Acţiune sem­nat cu Azerbaidjan recunoaşterea prin­cipiului integrităţii teri­toriale, iar în Planul de Acţiune cu Ar­me­nia recunoaşterea prin­cipiului auto­de­ter­minării). Ulterior, rolul UE se rezumă la exprimarea dis­po­nibilităţii de implicare în etapa postacord. Iar în 2006 preşedinţii celor două state eşu­ează în tentativa de a ajunge la un acord în marja summitului Ar­menia-Azer­baidjan, desfăşurat la Ram­bouillet în fe­brua­rie şi la Bucureşti în iu­nie. De altfel, sin­gura evoluţie pozitivă în regiune – apro­pierea dintre Armenia şi Tur­cia – se dato­rează medierii Elveţiei, nici­de­cum UE (pe fondul războiului din Georgia din 2008, pre­şedintele Armeniei l-a in­vi­tat pe omo­logul turc la un meci de fotbal jucat de echipele celor două state, prin aceas­tă „di­plomaţie a fotbalului“ ajun­gându-se la re­stabilirea relaţiilor dipl­o­ma­tice şi la des­chiderea frontierelor).

Volumul este o analiză critică la adresa politicii din vecinătatea estică a UE. Cartea lui Nicu Po­pescu ne propune o viziune in­tegrată asupra conflictelor din spaţiul ex-sovietic, care pune în lumină de­mersurile europene limitate de con­strân­gerile de pe teren sau potențate de diverse oportunităţi. Nu în ultimul rând, autorul identifică preferinţa UE pentru politica la nivel redus, şi nu pentru acţiuni de po­li­tică externă la nivel înalt, tocmai pentru a evita posibilele constrângeri externe (iri­tarea Rusiei) sau interne (determinate de interesele / poziţiile statelor membre).

// NICU POPESCU

// Politica externă a Uniunii Europene

    şi conflictele post-sovietice

// Editura Cartier, Chișinău, 2013

* Nicu Popescu este cercetător la Institutul European pentru Studii de Securitate din Paris. A fost consilier al premierului Republicii Moldova, Vlad Filat, pe probleme de politică externă, în 2010 şi 2012-2013. Studii la Institutul de Relații Internaționale din Moscova, de pe lângă Ministerul rus de Externe, şi doctor în Relaţii Internaţionale la Universitatea Central-Europeană din Budapesta.