Un popor de veveriţe?

Atunci când minciuna şi distorsiunile de toate felurile devin principii fondatoare ale unei schimbări de guvernare şi ale instalării unei noi puteri, ele se propagă ca o molimă în corpul social, redeşteaptă reflexe vechi, de la teama individuală sau colectivă la interesul meschin, de la argumentele puerile („şi alţii fac la fel“) la lipsa de responsabilitate şi orbirea de bună voie.

Deunăzi, o prietenă pricepută în astfel de chestiuni îmi spunea că veveriţele nu au o memorie mai lungă de trei zile. M-am gân­dit dacă nu suferim şi noi de acest sim­p­tom sau dacă unii nu cred că suntem atinşi de el, atunci când ne propun zil­nic o temă nouă de în­gri­jorare şi de dezbatere, spe­rând că am şi uitat-o pe cea anterioară.

Războiul declanşat îm­po­triva legii şi instituţiilor de­mocraţiei de d-l Ponta & comp. are fără îndoială şi o importantă dimensiune psi­hologică, bazat fiind pe viteza cu care ţin­tele au fost schimbate şi amalgamate, pen­tru ca, în final, după ce regulile jocului au fost făcute praf, să se poată înnoda cu obsesia Băsescu şi campania de stradă din iarnă, ca şi cum am fi intrat în perioadă electorală şi nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Problema e tocmai aceea că nu suntem în perioadă electorală legală, ci în­tr-una forţată de un parlament care nu s-a mai manifestat aşa de coerent şi unit „în cuget şi simţire“ de la citirea Raportului de condamnare a comunismului, pe care unii dintre parlamentari l-au digerat cu greu şi pe tăcute, alţii l-au respins cu vehemenţă, iar o altă categorie l-a uitat cu repeziciune, considerându-l deja un „fapt istoric“ şi oarecum formal, de care nu merită să se sinchisească în vreun fel. Aceeaşi solidaritate transpartinică a apărut când a fost vorba de Legea lustraţiei sau de încălcarea rezultatului referendumului privitor la reducerea numărului de par­la­mentari şi la formula unicamerală, ca să nu mai vorbim de atitudinea faţă de dez­văluirea unor fapte majore de corupţie, ca­re, iată, îi uneşte azi pe cei care se ştiu în culpă, până la sacrificarea precarului nos­tru echilibru economic şi a bunelor relaţii cu Europa.

Au fost mai multe momentele cu putere revelatoare, adică acelea pe care antropologii le con­si­deră o poartă de intrare pri­vi­legiată spre mecanismele care reglează societatea în ansamblul ei. Com­portamentul puterii induce de multe ori prin reflex comportamente individuale şi colective de răspuns prin asemănare sau disociere. Aşa că febra generată de hybri­sul care a cuprins noua putere instalată cu hei-rupul - într-o manieră ce dă fiori ce­lui ce îşi aminteşte de anii ‘46–’50 –, dar şi de haosul şi învrăjbirea provocate în anii ‘90 a funcţionat cu puterea unui mag­net care reordonează pe tabla de joc oa­meni şi grupuri, aliniindu-i precum pla­netele la sau împotriva noului stil de gu­vernare şi de discurs, bazat în esenţă pe pre­zumţia unei amnezii colective ge­ne­ra­lizate. Numai aşa şi-ar permite un lider liberal să vorbească în termenii „nea­mes­tecului în treburile interne“, atunci când colegii europeni atrag atenţia asupra de­rapajelor constituţionale din România de azi, uitând că Uniunea Europeană e o cons­trucţie democratică, bazată pe reguli şi valori ce nu pot fi încălcate sau si­mulate. Ceea ce e foarte departe de su­pu­nerea la comandamentele sovietice im­puse cu tancul la faţa locului. Numai aşa ai putea să asişti senin la acuzaţiile de „defăimare a ţării“, îndreptate spre opo­ziţie, şi la insinuările staliniste de „tră­dare de ţară“ care trimiteau altădată ra­pid la moarte eşaloanele duşmanilor reali sau ima­ginari. Ca să nu mai spu­nem că indicarea lui Tra­ian Băsescu drept ţap ispă­şitor a tot şi a toate, ca duş­manul prin excelenţă, are în radicalismul ei ceva din fanatismul aceloraşi ani ‘50 şi s-ar putea să îi aducă voturi în plus, aşa cum s-a întâmplat, ca efect al aceluiaşi mecanism, la alegerile din 2009. Un mesaj „electoral“ ce e totuşi doar un mesaj pentru un referendum (pen­tru că, insist, nu suntem, cum s-ar putea crede, în campanie electorală normală, ci în cursul unei lovituri de forţă, cu apa­renţă democratică, „o întoarcere la po­por“ impusă de unii ce au uitat să o facă pentru ei înşişi), tipărit pe hârtie lucioasă şi strecurat în cutia poştală a multora dintre concetăţenii mei timişoreni, în­deam­nă hotărât „Dă-l afară!“, o variantă edulcorată a formulei ce se auzea în iarnă, la mitingul USL de la Timişoara, din gura unei distinse doamne, îmbrăcate în blă­nuri scumpe şi afiliată la PC: „Ieşi afară, javră!“.

Dar adevăratul test, cu putere de ca­ta­lizator, a fost cel al plagiatului d-lui Pon­ta, pentru a cărui acoperire s-au pus în joc schimbări de miniştri, de comisii, de regulamente, de declaraţii, temporizări şi jocuri de-a v-aţi ascunselea, menite fie să facă uitate lucrurile, fie să le nege prin sfi­darea evidenţei, pentru ca, în final, con­textul referendumului să permită să se vorbească de „instrumentalizare poli­ti­că“. Dacă d-l Ponta nu ar fi ajuns prim-ministru şi nu ar fi cerut suspendarea pre­şedintelui care tocmai l-a numit în post, pretinzând că acesta e cel care „i-a în­s­cenat un plagiat“ (?!), cazul nu ar fi ajuns desigur unul politic. S-a dovedit că este, atunci când s-au cerut expertize de la spe­cialişti şi tehnicieni pentru un plagiat de tip copy paste (confruntabil şi pe Internet cu textul sursă), un plagiat deja denunţat de comisia care se ocupa în mod normal de validarea doctoratelor (desfiinţată în timp ce se pronunţa) şi când un răspuns avocăţesc primit în plic de o comisie ministerială (care culmea, se numea „de etică“) a dus la conformarea acestei co­misii cu o decizie impusă dinainte, ca pe vremea tribunalelor poporului (de re­mar­cat că au mai fost în această comisie şi oameni care au demisionat sau s-au îm­bolnăvit pentru a evita să se compromită). Ca să nu mai vorbim că o altă comisie de etică, cea a universităţii care i-a dat titlul de doctor, a trebuit să îşi folosească timp şi energie pentru a demonstra pagină cu pagină un plagiat evident, de care pla­gi­a­torul nu se sinchiseşte sau se preface că nu se sinchiseşte, deşi semnificaţia lui e aceea de minciună şi impostură (dar şi de încălcarea legii care condamnă plagiatul) şi îl pune pe împricinat în situaţia de de­credibilizare totală, morală în primul rând.

Asta dacă nu am fi amnezici, desigur, dacă am trăi într-o lume a bunului simţ şi a normalităţii, în care cineva care a fost dovedit de rea-credinţă şi de furt nu poate da lecţii de bună purtare altora şi nici nu poate fi acuzator în numele unor principii pe care nu le respectă el însuşi (cu atât mai puţin e în măsură să facă promisiuni electorale).

Ideea acestei normalităţi a început să mi se clatine, însă, atunci când, toc­mai de unde nu te aşteptai, adică dinspre Alianţa pentru o Românie Cu­­rată , au început să curgă ata­cu­rile, nu la adresa plagiatorului, ci a celor care l-au arătat cu degetul, când un pres­tigios director de revistă renunţă la ser­viciile unei colaboratoare apreciate, pen­tru că scrie la rubrica sa despre plagiat şi filosofează apoi despre necesitatea cen­zu­rii (şi autocenzurii), uitând cum era pe vremea când i se aplicau lui însuşi astfel de măsuri şi invocând principii de apo­litism pe care nu le-am mai auzit invocate de la începutul anilor ‘90 (pe atunci, chiar împotriva sa). Ne întoarcem pesemne la re­zistenţa prin cultură, din moment ce invitaţia de a colabora la o revistă literară sau culturală e însoţită în ultimele luni de specificarea expresă de a nu scrie despre politică, un tabu nerespectat evident de partea cealaltă a baricadei, dar nici de cei care îl enunţă, selecţia unora dintre au­torii şi textele promovate în aceste zile, fiind ele însăşi strategice, cum se poate observa cu ochiul liber, la fel cum e, vrând-nevrând, alegerea tăcerii în faţa minciunii grosolane şi a încălcării cu surle şi trâmbiţe a principiilor democraţiei.

Des­pre convertirile uluitoare ale celor care au devenit peste noap­te, din „vânători de se­curişti“, colaboratori ai pos­turilor TV ale celor mai vajnici dintre ei, acelea, tocmai acelea care or­chestrează mental şi la vedere întreaga tevatură, nu mai am ce zice. E o bună do­vadă că, atunci când minciuna şi dis­torsiunile de toate felurile devin principii fondatoare ale unei schimbări de gu­ver­nare şi ale instalării unei noi puteri, ele se propagă ca o molimă în corpul social, re­deşteaptă reflexe vechi, de la teama in­dividuală sau colectivă la interesul mes­chin, de la argumentele puerile („şi alţii fac la fel“) la lipsa de responsabilitate şi orbirea de bună voie. Regret că trebuie să o spun, nu despre Traian Băsescu e vorba în această luptă zgomotoasă, ci despre „ba­nalizarea răului“ şi încercarea de a pu­ne în derizoriu memoria încă recentă şi atât de fragilă, se pare, a lumii totalitare, de care tocmai credeam că am scăpat. //