De același autor
Eminescu, tocmai el
În România avem, pe de o parte, un „popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism”, spune Eminescu, în „Pătura superpusă”, articolul său din Timpul, 29 iulie 1881, pe de alta, o pătură de „străini” pe care tot el îi împroașcă cu epitete jenante – astăzi... greu de reprodus – pentru că trăiesc din munca poporului. „Superpunerea” înseamnă poziții limitrofe, dar nu amestec, nici atingere, doar dominație. Ar exista astfel, de la începutul modernizării Principatelor, un abis între administrație – imorală – și popor, victimă curată și naivă. O idee, parțial poate și o realitate, dar unde n-a apărut ea în întreaga lume modernă, la un moment dat? La noi însă, nu a existat regim politic sau guvern care să nu fie astfel taxat. Chiar dacă așa va fi fost, întrebarea este dacă a combătut cineva sau a controlat acel abis. Unde se afla Eminescu însuși în drama astfel pusă în scenă? Ca observator, el îi era exterior, intervenea numai prin scris.
Ideea este însă mai generală. Filosoful englez Stanley Cavell făcea un pas esențial mai departe și obseva că, mulțumindu-ne doar să nu uităm ceva rău, noi nu suntem formal vinovați de existența acelui rău, totuși putem fi considerați ori chiar deveni vinovați, în fața celorlalți „because we like voyeurs, observe their suffering without revealing our identity… we never fully know the suffering of others but only acknowledge it´2. Altfel spus, to know presupune to acknowledge, a cunoaște ceva presupune a lua act de acel ceva, dar nu se reduce la aceasta: cât timp nu reacționăm la el, nu putem pretinde a-l cunoaște cu adevărat; o distincție specific engleză, poate.
O fotografie
Mi se pare că diversele elite intelectuale românești nu au depășit foarte des acest acknowledgement, destul de aproape de „boală” spre a o semnala, totuși suficient de departe spre a nu se molipsi. Comunismul nu a făcut excepție. „Străinii” erau acum comuniștii, mai întâi sovietici, apoi bravul român Ceaușescu, restul era poporul, observatorii fiind atâția curajoși scriitori și subtilele lor alegorii. În fapt, mulți dintre noi, intelectualii, am scris, cum am putut, dar nimic altceva: nici nu am acționat ca Doina Cornea, riscând să fim bătuți în stradă, ca ea – unde au văzut-o toți vecinii, dar au tăcut – nici nu am „colaborat” cu regimul; doar am scris, cum am putut de onest.
Reflectând, am dat de fotografia extraordinară de mai jos, probabil din 22 decembrie 1989: nu eu am fotografiat, dar o simt ca și cum aș fi făcut-o. Scriam atunci, zilnic, corespondență din Bucureștiul revoluției pentru NRC Handelsblad, cotidianul din Amsterdam care mă trimisese aici împreună cu Peter Michielsen. Dar n-am sărit în niciun camion, precum puștiul din fotografie, ajutat fratern de alții, dar fără identitate, căci nu-i vedem fața... El purta, fără să știe, speranțele mele, ale noastre, agățat doar de câteva brațe necunoscute.
De fapt, comunismul a fost tot o pătură superpusă, precum mai vechile mișcări politice de la noi: unii au participat, pentru avere sau putere, alții nu, au rămas decenți, dar nu au luptat. Politicienii au fost totdeauna o pătură superpusă pentru intelectuali. Mulți din aceștia nu s-au molipsit de la primii, au rămas imuni prin distanță prudentă, nu prin combaterea bolii: au așteptat să treacă. Și ea a trecut, prin copiii din camion.
Intelectuali sau societate civilă?
În România au existat disidenți anticomuniști, nu mulți, dar curajoși și perseverenți. N-a existat însă societate civilă, adică grupuri de disidenți devenite destul de puternice spre a obliga comunismul să le tolereze. Noi, ceilalți, doar „am luat act” de Ceaușescu, nu l-am „cunoscut” în sensul de a-l combate pe față. Când vulcanul a erupt, în fine, la Timișoara, ne-am trezit la posibilitatea reală de a arunca masca indiferenței, tăcerea, fofilarea și am strigat, unii, „mai bine mort decât comunist”, din Imnul golanilor de Cristian Pațurcă. Grație lui Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Andrei Pleșu și multor altora, am făcut un grup, GDS, chit că pe unii dintre ei i-am pierdut între timp, definitiv ori temporar.
Și totuși, dialogul social, cu cine l-am avut? De ce dialog și nu acțiune socială, de ce socială și nu politică? De ce în România curajul individual nu a dus la o societate civilă, nouă, precum în Polonia și Cehoslovacia? Chiar prin anii ´90, subtili intelectuali liberali au acuzat-o pe Ana Blandiana de „angelism”, în ciuda, sau poate din cauza, acțiunilor ei publice. Boala congenitală a intelectualului român a fost teama de a nu se contamina de pătura superpusă. Puțini, precum Doina Cornea și Ion Caramitru, printre alții, au intrat activ în Partidul Național Țărănesc, adevărata forță democrată de atunci, nu (încă) liberalii. După moartea lui Corneliu Coposu, în 1995, PNȚ a fost „ajutat” activ să decadă, printre alții, din păcate, și de „intelectuali” ca Andrei Marga, în 2001, totuși un filosof important câțiva ani mai înainte.
La întrebarea de pe 22 decembrie 2019 a cuiva din sala mică de la TNB, dacă GDS are ca membru vreun „muncitor”, n-a răspuns atunci nimeni, dar jena a fost generală. Ce să răspundem? Am luat act de problemă, vorba lui Cavell, dar am tăcut, deși acel vorbitor atinsese o rană care pe toți ne durea: dialogul a fost mai totdeauna între noi, cu rara excepție a unor acțiuni reușite. Intelectualii români nu au trecut decât rareori bariera dintre gândire, sau operă personală, și acțiune eficientă, publică. De la Eminescu încoace, ei au atacat „pătura superpusă” a momentului: au avut, de cele mai multe ori, dreptate, dar nu au avut, mai niciodată, succes.
Tot noi, eu însumi, în orice caz, ne-am enervat că Occidentul nu ne-a apreciat la fel ca pe colegii din alte țări, cum s-ar fi cuvenit. Nu aveam dreptate: la noi au existat intelectuali, individual, critici, dar atât; în Polonia, ei au constituit o societate civilă tocmai alături de, și pentru, muncitori!
Să sperăm că vom participa, în fine, într-un fel sau altul, dar activ, la ceea ce USR-Plus întreprinde deja, înțelegând că doar conlucrând concret, dar critic, unde trebuie, cu o „pătură superpusă” care nu este etern damnată, o salvăm pe ea de aroganță, pe noi de fandoseală, și țara de noi mizerii? Da? Putem oare? //
1.
Cum nu am putut fi prezent, din păcate, la discuția despre Revoluția Română de la Teatrul National, de pe 22 decembrie 2019, organizată de GDS și prezidată, foarte eficient, de Brândușa Armanca, încerc să continuu dezbaterea generală de acolo din punctul ei final, grație unor intervenții remarcabile ale lui Andrei Ursu și ale altora, inclusiv unei voci din sală, așa cum le-am urmărit pe Facebook.
2.
Stanley Cavell, Must we mean what we say? Cambridge UP, 1969, p. 25, 26.
