De același autor
Revoluția, tocmai prin spontaneitatea ei, a arătat că românii nu au în ei ceva letargic, o nepăsare premodernă la politic, dimpotrivă, că ei participă chiar cu prețul vieții la aceasta.
Exil, disidenți și potrivnici
În 1990, imediat după revoluție1, mulți membri ai CEx PCR au fost învinuiți de reprimarea acesteia și urmau să fie anchetați; printre ei, și Gogu Rădulescu. Cum el ajutase mai înainte diverși oameni de cultură, unii dintre aceștia au trimis o scrisoare colectivă procurorului general invocând pentru indulgență boala și vârsta lui2. Erau reprezentanți de prima mână a culturii de atunci, situați într-o poziție retrasă față de Putere, exprimând păreri divergente, dar nu ca disidenți declarați. Am putea, în lipsa unui termen modern potrivit, să-i numim, ușor arhaic, potrivnici, dar nu chiar „adversari” ai regimului. Potrivnici au fost atunci Bogza, Buzura, Sorescu, Hăulică, Manolescu, Eugen Simion și mulți artiști care au dezvăluit că Gogu Rădulescu ar fi pendulat el însuși între acceptare (publică) și critică (în privat) a sistemului! Nu au semnat însă scrisoarea disidenții propriu-ziși, precum Doina Cornea, Ionel Vianu, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, Dorin Tudoran, Mihai Botez, ca și Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Exilul extern, precum Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc., presupun că nu a știut de existența ei. Pe de-altă parte, nimeni din aceste grupuri, cu excepția Europei libere, nu a sprijinit-o public pe Doina Cornea, nici pe alți disidenți, tot așa cum nu l-a sprijinit, mai înainte, nici pe Paul Goma. Din cele trei grupuri necomuniste, două, anticomuniste, au atacat deci fățiș Puterea: exilul extern și disidenții interni, în timp ce potrivnicii s-au simțit obligați, prin simplul fapt de a trăi și activa profesional în România, la „stilizări” ale criticii înspre general-uman, estetic etc. Deși motivată, această diferențiere indică o slăbiciune generală, anume lipsa de cooperare publică între cele trei mari sub-grupuri; altele, similare, au putut totuși colabora în alte țări est-europene, cu un succes politic mai rapid.
Pe de altă parte, exact la potrivnici reapare vechea problemă a „superpunerii” dintre intelectuali și Putere. Eminescu pledase contra oricărui contact voluntar între cele două lumi, în ciuda vreunei atingeri involuntare. Superpunerea voluntară, dimpotrivă, a fost admisă în comunism, de nevoie, ca mijloc de salvare proprie, neducând însă la niciun efect social real. Această poziție intermediară i-a împiedicat pe intelectuali să devină nuclee ale unei rezistențe civice ulterioare.
Elitism
În perioada interbelică, superpunerea dintre intelectuali și politică s-a deplasat și generalizat, cred, la o linie despărțitoare preferabil de netrecut dintre mai vechea „lume bună”, cultivată, mai ales francofonă, inclusiv elita intelectuală, pe de o parte, și proaspeții îmbogățiți, lăsați să conducă efectiv țara în ciuda „vulgarității” lor, pe de-alta. Aici ar fi însă mai multe de discutat și de nuanțat, de la antropologie la teoria spațiului mioritic sau de la gândirism la avangardă, dar nu o pot face acum.
Comunismul, în ciuda retoricii egalitare și a distrugerii vechii „lumi bune”, a creat o nouă pătură superpusă, acum din activiștii de partid, fie de tip stalinist, inițial, fie „românași” de-ai lui Ceaușescu, după 1964. Ei au format acum Puterea, total ruptă de popor, în timp ce supraviețuitorii lumii interbelice și intelectualii „serioși” au constituit o nouă lume bună „fără de partid”. Politica a căzut astfel dincolo de linia de superpunere între oamenii de cultură, sau Societate în genere, și Putere. Cei mai mulți oamenii de cultură au fost atenți să nu ajungă nici disidenți, ceea ce le-ar fi adus o mare înălțime morală, dar puține publicații sau de-a dreptul exilul, nici propagandiști de partid. Ei rămân astfel majoritar în afara superpunerii dintre cultură și politică, cum voise Eminescu, deși în alt sens. Aici i-a prins revoluția.
Revoluția română: revoluția cui?
Revoluția din 1989, precum toate evenimentele majore din viața unui popor, nu poate fi interpretată fără a recurge la perspectivele participanților, fatalmente diferite chiar când sunt toate de bună-credință, dacă sunt. Mulți și-au dat viața în numele adevărului lor, alții au tras sforile din spate, în propriu interes. Adevărul zis obiectiv este de obicei construit post festum ca o medie a acestor perspective. Pe de altă parte, se poate spune că multi-perspectivismul nu dă dreptate nimănui integral, dar nedreptățește pe toată lumea și mai ales pe cei al căror glas public este mai slab. Există oare o singură perspectivă corectă? Dar cine-i garantează corectitudinea?
Admițând perspectivismul, aș afirma că între 16 și 22 decembrie 1989 au avut loc mai multe mișcări de protest, purtate de forțe sociale diferite și în scopuri diferite3: 1. o mișcare populară, începută la Timișoara și continuată la București și în alte orașe împotriva comunismului și Ceaușeștilor, în fapt o răscoală anticomunistă spontană, violentă și lipsită de structuri preexistente, ideologice sau partinice; 2. un număr de disidenți propriu-ziși, precum Doina Cornea, ca și Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Mihai Botez, Gabriel Andreescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Radu Filipescu, dar mai înainte și Paul Goma, Dorin Tudoran și alții, ori disidenți din interiorul partidului comunist, precum „cei 6”, inclusiv Silviu Brucan (unii dintre ei, ulterior contestați); primii au fost anticomuniști, cei 6 doar anti-Ceaușescu, ei în calitate de „adevărați” comuniști (spuneau ei), partizani ai unei anumite „democrații interne”; 3. o lovitură de stat a unei alte părți din partidul comunist, anticeaușistă, dar nu și anticomunistă; 4. o mișcare militară represivă, parțial pro-Ceaușescu, parțial nu, trecută apoi de partea învingătorilor; 5.mișcări locale în diverse localități, „contra dictaturii”, dar înțelegând prin aceasta grupurile de putere de acolo, fiecare cu particularitatea ei; 6. mii și mii de oameni exasperați de mizerie și umilință, fără profil politic clar, dar violent anticomuniști. De fapt, ceea ce numim acum revoluție au fost acțiunile acestor grupuri, dar mai ales mișcarea acestuia din urmă. Mi-amintesc brusc ce auzeam, de la prieteni, ca și de la necunoscuți, pe stradă, în primele zile: „La revoluție au participat comuniști, anticomuniști și necomuniști”. Formula era obiectiv corectă, dar ea m-a uluit prin faptul că singurul termen de referință era partidul comunist: alte partide nu existau (încă), iar vorbitorul tocmai așa își legitima prezența, fără să precizeze, prudent, cărei „aripi” îi aparținea el! Abia în zilele următoare, au renăscut legal Partidul Național Țărănesc (PNȚ) și Partidul Liberal (PL), urmat apoi de o puzderie de partide și partiduțe, vag nuanțate. De fapt, termenul „revoluția română” acoperea atunci întregul ansamblu violent de răscoală, lovitură de stat, renaștere de partide politice vechi anticomuniste, intervenție militară și exasperare, în timp ce el acoperă astăzi doar centrul ei de foc, anticomunismul: „Mai bine MORT, decât comunist”, strigau oamenii atunci pe stradă în ritmul Imnului golanilor, de Cristian Pațurcă, cu un țipăt care-mi dă și acum fiori și pe care nu-l voi uita cât voi trăi...
Ascendentul repede câștigat de grupările pro-Iliescu a dus la confiscarea răscoalei de către oamenii loviturii de stat. Aceștia i-au eliminat din joc o vreme pe ceilalți și au reactualizat astfel problema relației dintre intelectuali și Putere, dispărută la Revoluție.
Din nou, linia de superpunere
FSN și apoi masiva și lipsita de spirit democratic lume pesedistă au dus societatea românească înapoi în vechea dilemă: luptă politică directă sau gândire și acțiune democrată în afara și contra noilor instituții politice, eventual prin artă, ca mai înainte: ruperea sau respectarea liniei de superpunere.
Eu cred că, în afară de lovitura de stat a unora și mișcarea militară represivă a altora, toate celelalte curente din revoluție amintite au reunit, în comportamentul lor, cultura – fiecare pe a lui – și lupta politică democrată. Revoluția, tocmai prin spontaneitatea ei, a arătat că românii nu au în ei ceva letargic, o nepăsare premodernă la politic, dimpotrivă, că ei participă chiar cu prețul vieții la aceasta, dacă au încredere că ruptura congenitală dintre politică și cultură, sau morală, este depășită, că linia de superpunere nu mai are rost să existe ca atare, că individul nu mai trebuie să fugă de politică pentru a se apăra de ea ca de un Rău absolut, ci, dimpotrivă, se apără de un posibil rău al ei, tocmai umanizând-o prin participare. Politica a tins progresiv să exprime scopul ei real: administrarea țării.
Implicarea personală a devenit acum regula conviețuirii. Problema seculară a superpunerii, cred, a dispărut: retragerea dincoace de decizie, într-o lume alternativă singulară, nu mai este nicicum necesară, nici posibilă. Lumea contemporană este alta decât vechiul (post)modernism.
Eu cred că ultimii 30 de ani, cu atâtea grave probleme, pot fi considerați terminați dacă, și numai dacă, tendința recentă de recâștigare culturală a politicului, de umanizare a lui prin control democratic și moral, se menține și se permanentizează, precum în vechile democrații occidentale. Sper din inimă că acum, prin PNL și USR-Plus, „damnarea politicului”, teama de contaminare cu răul dacă trecem linia de superpunere, clasică în cultura română, este depășită și uitată. Definitiv. //
1. Continui aici cele spuse într-un articol precedent - vezi 22...- despre rolul negativ al superpunerii dintre administrație și popor, menționat de Eminescu într-un articol din 1881.
2. A murit în 1991.
3. Numesc aici doar oamenii și grupurile active din anii ´80, nu și pe cele din deceniile precedente, rămase necunoscute în Occident, cu puține excepții, ceea ce a creat legenda supunerii la comunism a românilor, spre deosebire de cehi, polonezi etc. Mi-amintesc surpriza celor care citeau articolele mele despre români, din anii ´80, în presa olandeză, aflând despre existența unor disidenți români. Exilul românesc postbelic în Occident se manifesta aproape exclusiv prin emisiunile posturilor de radio occidentale în limba română, mai ales Europa liberă, izolate însă, în mare măsură, din păcate, de acțiunile celorlalte exiluri exprimate în franceză, engleză etc.
