De același autor
O criză importantă pune la încercare relația transatlantică, ale cărei ecouri au ajuns în România numai sub numele de „criza submarinelor australiene”. Și totuși, miezul acestei probleme nu stă în afacerea comercială în care guvernul australian a renunțat brusc la contractul cu firma franceză Naval Group, pentru a achiziționa submarine americane. Acordul de livrare a celor 12 submarine reprezenta numai aspectul tehnologico-militar al unui parteneriat strategic încheiat de guvernele francez și australian în 2018 pe o durată de 25 de ani. Acest parteneriat, alături de cel încheiat cu India, avea menirea, în concepția guvernului de la Paris, de a pune bazele unui pol de putere Indo-Pacific independent de rivalitatea SUA-China. Practic, o a treia cale între cele două superputeri, care înseamnă transpunerea conceptului european de autonomie strategică promovat de Franța în spațiul Indo-Pacific. Acesta era motivul pentru care contractul de livrare a submarinelor avea în vedere un transfer masiv de tehnologie franceză – construcția unui șantier naval la Adelaide, pregătirea câtorva sute de ingineri și tehnicieni australieni la Cherbourg și punerea în sinergie a mai multor subcontractori australieni – astfel încât Australia să dispună de o filieră industrială în domeniul construcțiilor de submarine militare. Trilaterala Franța-India-Australia reprezenta coloana vertebrală a strategiei franceze în Indo-Pacific, lansată de președintele Macron în 2018, chiar în discursul ținut pe o bază militară australiană: „Noua axă Paris-Delhi-Canberra este esențială pentru regiune și obiectivele noastre comune în zona indo-pacifică”; „o adevărată nouă ordine geostrategică”.
Or, prin lansarea pe 15 septembrie a alianței militare tripartite grupate sub acronimul AUKUS - Australia, Regatul Unit, SUA -, parteneriatul strategic franco-australian devine caduc și, odată cu acesta, întreaga strategie Indo-Pacifică a Franței. Cu atât mai mult cu cât în parteneriatul franco-australian se specifica, în cazul în care una dintre părți dorea să se retragă, notificarea în scris cu cel puțin 12 luni. Reacția Franței a culminat cu retragerea ambasadorilor de la Washington și Canberra și cu mesaje publice în care SUA, Australia și Regatul Unit erau numiți „foștii parteneri”.
O convorbire telefonică avută la 22 septembrie între președinții Emmanuel Macron și Joseph Biden a avut darul de a detensiona situația, cei doi semnând un comunicat prin care se angajau să demareze un proces de consultări aprofundate. Partea americană se angaja să continue cooperarea în regiunea subsahariană împotriva grupărilor teroriste. Ba mai mult, o deschidere semnificativă era făcută în direcția „unei apărări europene mai puternice și mai capabile, care contribuie pozitiv la securitatea globală și transatlantică și este complementară NATO”.
Acesta este tabloul situației de pe cele două maluri ale Atlanticului, o situație care depășește semnificația relației Paris-Washington.
În primul rând, aceste opțiuni americane ne arată odată în plus că Europa nu mai reprezintă prioritatea strategică numărul unu. Apoi valoarea de întrebuințare a aliaților europeni se va măsura în primul rând prin capacitatea acestora de a fi complementari SUA în competiția cu China. În al treilea rând, putem observa că nucleul dur al alianței constituite de SUA în Indo-Pacific, AUKUS, este reprezentat de integrarea tehnologică, aspect ce nu poate fi realizat cu marile state industriale europene, care au propriile ambiții. Puțini au observat că acum câteva zile, în completarea acordului de livrare de submarine cu propulsie nucleară, Washingtonul anunța delocalizarea în Australia a unei capacități de producție Boeing a dronelor militare. Nu trebuie uitată nici integrarea în materie de capacități strategice spațiale SUA-Marea Britanie-Australia.
De asemenea, opțiunea americană pentru AUKUS, dar și pentru QUAD (Dialogul de Securitate Cvadrilateral), format securitar ce reunește Japonia, India și din nou Australia, văzut de mulți observatori drept un viitor NATO al Indo-Pacificului, pune pe tapet chestiunea marginalizării strategice a UE în competiția SUA-China și, automat, riscul unei declasări a puterilor europene. Chestiunea locului puterilor europene în cea mai importantă regiune a globului, atât strategic dar și economic, în spațiul care este esențial în stabilirea ierarhiei puterilor în secolul XXI, reprezintă o altă sursă de îngrijorare la Paris. Totodată, speranțele Parisului în ce privește cooperarea cu Londra se văd puse la încercare în condițiile în care noua doctrină Global Britain acordă prioritate cooperării cu SUA și cu statele anglo-saxone și nu Franței și UE.
Deci, așa cum se poate observa, această criză transatlantică deschide o serie de dileme strategice care nu trebuie ignorate în numele unor simpatii pentru Paris sau Washington. Cu atât mai mult că există riscul ca acestea să fie resimțite mai ales în zonele de periferie ale alianței transatlantice.//
