„France is back“ în viziunea lui Emmanuel Macron

„France is back“, „La France est de re­tour“ anunța în limbile engleză și franceză președintele Emmanuel Macron, pe 24 ianuarie, de la tribuna Forumului Eco­no­mic Mondial de la Davos. Un discurs considerat eve­nimentul central al celui mai important summit in­formal al planetei, transmis în direct de toate canalele de știri internaționale. În mod evident, Emmanuel Ma­cron este noul star al po­liticii internaționale. Dar pu­tem oare vorbi de o nouă diplomație, de o re-emer­gență a Franței pe scena internațională? Să mai rămânem însă la personaj, căci el este marele inspirator și animator, aspect definit de sistemul constituțional al celei de-a cincea republici. Emmanuel Macron este un președinte foarte activ. O politică externă frenetică, după cum scria The Economist. În mai puțin de un an, a avut câteva zeci de vizite oficiale, de la turnee în țări ale Africii francofone și în pe­tro­monarhii din Golf, la vizite în statele fran­co­fone din Mediterana, evident, turnee în țările Uniunii Europene, vizita în China, primirea lui Vladimir Putin la Versailles, primirea lui Donald Trump la Paris, apoi a lui Recep Tayyip Erdoğan, a domnilor Ne­ta­nyahu și Abbās. Știe să ocupe spațiul, secondat și de un aparat de lucru de calitate, condus de un diplomat cum nu se putea găsi mai bun pe statele Quai d’Or­say-ului, precum ambasadorul Philippe Étienne.

Contextul își spune și el cuvântul: redi­mensionarea politicii americane și stân­gă­ciile Casei Albe, Brexit-ul, instabilitatea po­­litică din Germania și fragilitatea ma­jo­rității politice din Italia pla­sează Franța, ac­tor sta­bil și cu voința de a juca la nivel in­ternațional, în cen­trul di­plomației mondiale. Un stu­diu american plasa Franța pe prima poziție mon­dială în privința soft power, a puterii de in­flu­ențare, iar The Economist a considerat că Franța este țara anului 2017. Părăsirea UE de către Marea Britanie plasează Fran­ța în centrul co­mu­ni­tă­ții europene și îi crește sem­nificativ ponderea: singura pu­tere eu­ro­peană membru permanent al Consi­liu­lui de Securitate al ONU, sin­gu­rul actor european care posedă un arsenal nuclear și are capacitatea de a-și proiecta forțele militare pe toate cele cinci conti­nen­te și dispune de un teritoriu din Po­li­nezia și Ré­union până în Caraibe, Guyana Franceză și Saint Pierre et Miquelon, in­clusiv un spațiu postimperial prin in­ter­mediul Fran­cofoniei, Comunității Fran­cu­lui African și rețelei de baze militare din Africa și zo­na Golfului (la Abu-Dhabi) și este statul eu­ropean cu cea mai extinsă re­țea di­plo­matică (a doua din lume după SUA). Creș­terea economică peste pre­vi­zi­uni (1,1% în 2017 și 1,9% în 2018) îi oferă lui Em­ma­nuel Macron suportul pentru o po­litică ex­ternă ambițioasă.

Pentru ceilalți actori internaționali, SUA, China, Rusia, Parisul este un interlocutor de prim rang, obligatoriu pe chestiuni eu­ropene, mediteraneene și africane, pe do­sa­re tematice, precum lupta împotriva te­ro­rismului. Interesantă este capacitatea de a imagina noi instrumente care să creas­­că influența Franței, precum con­fe­rința asupra schimbărilor climatice, con­for­tată și de retragerea SUA. Desigur, gre­șeli ale Administrației Trump, precum aceasta din urmă, sunt exploatate imediat de tânărul locatar de la Elysée: „Vreau ca Europa să se substituie americanilor“, a scris... pe Twitter Emmanuel Macron, ime­diat ce Casa Albă a anunţat că nu va mai plăti contribuția financiară pentru Grupul interguvernamental de experți privind evoluția climei. Macron nu a pierdut oca­zia să „marcheze“ și după decizia lui Do­nald Trump de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului și de a anunța de­plasarea ambasadei SUA în Orașul Sfânt. În China, Emmanuel Macron a vor­bit clar despre faptul că „Europa și Chi­na, Franța și China trebuie să cons­tru­iască o lume multipolară“. Poate că în loc de lume multipolară am putea citi „lu­me postamericană“ (în care am și intrat, dacă ar fi să îi dăm crezare lui Fareed Za­karia și nu numai).

Cred că Emmanuel Macron, care folosește des expresii ca „o Franță, putere su­ve­ra­nă în Europa“, „echilibrul de putere“, ca­re apelează la o întreagă simbolistică, pre­cum Castelul de la Versailles (primirea lui Vladimir Putin, primirea recentă a re­pre­zentanților a 140 de mari companii mult­i­naționale), Marele Amfiteatru al Sorbonei (discursul pe tema viitorului Uniunii Euro­pene), este exponentul unei diplomații clasice, dar în pas cu timpul, iar ceea ce con­siderăm inovație ține mai mult de ca­litatea și carisma personajului și de con­textul de reașezare a sistemului inter­na­țio­nal și evoluțiile din UE care merg în sen­sul instituționalizării vitezelor și întăririi aspectelor interguvernamentale. Înțele­ge­rea acestor aspecte este esențială pentru a evita iluziile precum „vizita istorică de la București“ și dacă dorim să nu fim prea de­zamăgiți. „Franța care strălucește“, „Franţa care atrage“ nu este o Franță care se va dilua într-un proiect supra­na­țional european, ci o Franță care folosește UE ca multiplicator de putere. Ceilalți membri pot face la fel, dacă au voința și ca­pacitatea de a folosi în interes național solidaritatea europeană. Nu în ultimul rând, Emmanuel Macron, alături de Do­nald Trump și Vladimir Putin, dar și de alți lideri, precum șeful guvernului de la New Delhi, Narendra Modi, este expo­nen­tul diplomației bazate pe pragmatism și relații internaționale decomplexate și lip­site aproape cu totul de conținut ideo­lo­gic, într-o lume în schimbare rapidă, în ca­re, „atunci când e urgent, e deja prea târ­­ziu“ (Talleyrand).