Libia – un focar de conflicte și în 2020

Libia a devenit unul dintre principalele spații de manifestare la nivel global a rivalităților dintre mari puteri și puteri regionale.

Stefan Popescu 07.01.2020

De același autor

De la înlăturarea colonelului Muammar Gaddafi, în vara anului 2011, și până în prezent, Libia nu a reușit să își mai regăsească compromisul tribal, esențial pentru unitatea statală. Nici în anul în care abia am pășit nu există vreo perspectivă că îl va regăsi. Ba mai mult, în ultima vreme conflictele s-au intensificat pe vastul teritoriu de peste 1,7 milioane de kilometri pătrați. Țara a devenit unul din principalele spații de manifestare la nivel global a rivalităților dintre mari puteri și puteri regionale. Acestea se suprapun numeroaselor clivaje locale, care afectează o populație de nici 7 milioane de locuitori. Permisivitatea frontierelor Libiei, poziția sa de spațiu de convergență a rutelor migratorii din Africa septentrională și saheliană, numărul mare al „sponsorilor” externi ai conflictului, structura tribală a populației locale, cu cele câteva sute de miliții armate, au transformat-o în bază ideală pentru grupările teroriste islamiste, în frunte cu rămășițele Statului Islamic alungate din Orientul Mijlociu.

Libia, în ecuația intereselor externe

Prin poziția sa geografică în centrul Mediteranei și proximitatea și legăturile istorice cu Africa subsahariană, Libia reprezintă o miză de prim-plan pentru mai multe puteri internaționale. Pentru Rusia, o prezență solidă în Libia permite consolidarea principalei sale zone de proiecție a puterii – Marea Neagră/Mediterana Orientală și a eforturilor sale recente de a-și construi o prezență relevantă în Africa subsahariană. Franța, care a jucat rolul principal în căderea regimului Gaddafi, a emis pretenții asupra regiunii Fezzan (sudul Libiei) după al Doilea Război Mondial și are forțe militare desfășurate în regiunea Sahel pentru combaterea grupărilor islamiste cu ramificații și în Libia, are interese în consolidarea pré-carré-ului său african și a statutului cu cea mai mare putere navală din Mediterana. Italia, fostă putere colonială pentru trei decenii și marele perdant al căderii lui Gaddafi, caută să își păstreze influența pe unul din puținele dosare care îi conferă relevanță internațională, dincolo de interesul acesteia de a limita imigrația clandestină spre Lampedusa și coastele Siciliei și Calabriei. Turcia, devenită o semienclavă strategică a Rusiei (între Crimeea, Caucaz și Siria), caută pe teren libian să își recreeze „profunzimea strategică” pentru a fi considerată o mare putere regională completă dar nu numai. Statele Unite ale Americii sunt un actor angajat în spatele scenei, interesele sale vizând apropierea pozițiilor europene și egiptene, eliminarea Turciei și limitarea prezenței Rusiei pe teatrul libian. Egiptul, vecin direct al estului Libiei, este un actor inconturnabil al crizei din această țară, direct interesat în combaterea mișcărilor islamiste cu ramificații egiptene, în primul rând Frăția Musulmană. În relații proaste cu Turcia, dar reci și cu Italia (după ce, pe 3 februarie 2016, tânărul italian Giulio Regeni, doctorand la Oxford, a fost găsit la Cairo fără viață și cu semne de tortură în apropierea unei închisori a serviciilor secrete egiptene), Egiptul colaborează activ atât cu Franța, alături de care patronează Uniunea pentru Mediterana, dar și cu Rusia, pentru susținerea mareșalului Khalifa Haftar, șeful Armatei Naționale Libiene.

„O țară care a explodat în o mie de bucăți”

Este descrierea făcută de reprezentantul special pentru Libia al secretarului general al ONU, Ghassan Salamé, un universitar și fost ministru libanez rezident în capitala Franței. Acesta surprinde situația paradoxală a unei populații de mici dimensiuni, omogenă din punct de vedere etnic și religios în proporție de 97% (arabi suniți), așezată într-un spațiu fără munți, care ar fi creat obstacole fizice și identitare între comunități, un spațiu care a fost mereu o răscruce deschisă spre Mediterana. Principalele forțe locale care își dispută autoritatea sunt: Armata Națională Libiană condusă de mareșalul Khalifa Haftar, un militar căzut în dizgrația lui Gaddafi, și care controlează Cirenaica (jumătatea de est a Libiei) și centrul țării până la frontierele cu Tunisia și Algeria. Este vorba de o coaliție de miliții coagulată în jurul unei rămășițe a armatei regulate a lui Gaddafi de dimensiunea unei brigăzi (7.000-8.000 de militari), dar acoperind întreaga categorie de forțe – terestră, aeriană și navală. În perimetrul acesteia, se află și terenurile petrolifere libiene. Principalii susținători externi ai mareșalului Haftar sunt Egiptul, Rusia și Franța, însă, prin intermediari, acesta beneficiază și de anumite echipamente de fabricație americană și chineză. Guvernul de la Tripoli, condus de Fayez al-Sarrai, recunoscut de ONU, dar exercitându-și autoritatea numai pe un teritoriu situat de-a lungul litoralului occidental al Libiei. Principalii săi susținători sunt Italia și Turcia. Alte forțe care încearcă să își afirme influența și să formeze coaliții mai largi sunt grupările armate tuarege și celulele Statului Islamic.

Angrenajul coalițiilor

Acordul militar și securitar încheiat la 27 noiembrie între Turcia și guvernul de la Tripoli conține și o clauză cu privire la delimitarea zonelor maritime din Mediterana Orientală, fiind recunoscute drepturile Turciei și ale Republicii turce a Ciprului de Nord în apele teritoriale ale Republicii cipriote în care au fost identificate importante zăcăminte de hidrocarburi. Acest lucru a atras protestele Greciei, care l-a și expulzat pe ambasadorul guvernului de la Tripoli, primindu-l, în schimb, pe reprezentantul mareșalului Khalifa Haftar. Franța și SUA, prezente în concesiunile cipriote prin giganții Total și Exxon, au condamnat imediat semnarea documentului între Ankara și Tripoli. Pe 2 ianuarie, Atena, Nicosia și Tel Aviv-ul au semnat un acord privind construcția gazoductului EastMed, care ar urma să transporte gazul extras din Bazinul Levantin (Israel și Cipru) pe piața europeană. Acest lucru periclitează proiectul Turciei de a deveni un hub pentru gazele rusești. În pofida acestui element de apropiere, Moscova s-a plasat de partea adversarilor Turciei, miza satelizării strategice a Ankarei și tendințele acesteia de a cocheta cu mișcările islamiste fiind considerate mult mai importante. Un adevărat război purtat prin intermediari are loc între Moscova și Ankara: pe 12 decembrie, forțele mareșalului Haftar, susținute de compania de securitate privată Wagner (proprietatea oligarhului rus Evgheni Prigojin), au început bătălia finală pentru cucerirea capitalei Tripoli. De cealaltă parte, forțele guvernului al-Sarrai sunt susținute, potrivit cotidianului Le Monde (28.12.2019), de ofițeri ai serviciilor turce de informații și combatanți ai forțelor siriene paramilitare proturce. Însă ramificațiile rivalităților pe teren libian ajung până în Orientul Mijlociu, doi adversari ai Frăției Musulmane și Turciei, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, oferind sprijin Egiptului și mareșalului Haftar. Aspect semnificativ, Arabia Saudită este principalul aliat al SUA în regiune, iar Emiratele Arabe Unite, al Franței. În schimb, Qatarul sprijină Turcia și guvernul de la Tripoli condus de al-Sarrai. Asistăm inclusiv la un conflict între două părți ale islamului de tip sunit.

În cursul acestei luni, ar trebui să avem o imagine mai clară a taberelor care își dispută influența pe teren libian, întrucât ar trebui să se țină la Berlin o conferință internațională care să reunească toate părțile implicate, alături de membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Locul ales nu este întâmplător, atragerea Germaniei în dosarul libian fiind esențială în aducerea Italiei de partea celorlalte puteri occidentale și detașarea acesteia de Turcia, cu atât mai mult cu cât gigantul italian ENI este prezent în proiectul gazier cipriot alături de Total și Exxon Mobile. De asemenea, baza aeriană de la Aviano, de la poalele Alpilor Carnici, este locația luată în calcul de strategii americani pentru relocarea armelor nucleare tactice de la Incirlik, întărind astfel rolul Italiei în securitatea euroatlantică.

Conflictul din Libia schimbă prioritățile SUA și UE

În concluzie, avem în Libia imaginea unui conflict mult mai complex și mai grav decât în Siria, dar ambele sunt părți ale aceleiași scene – Mediterana Orientală, pe care Occidentul este forțat să coabiteze cu Rusia. Izolarea Turciei este un alt element care iese în evidență în acest tablou, alături de prioritatea acordată de SUA dimensiunii sudice a securității europene (ieșirea Exxon din Marea Neagră și concentrarea pe zăcămintele din Levant, ideea transferului armelor nucleare tactice de la Incirlik la Aviano, iar nu la Mihail Kogălniceanu). De asemenea, importanța acordată de națiunile nucleului dur al Uniunii Europene fenomenului migratoriu de pe coastele libiene, cuplată cu dispariția presiunii migratorii venite dinspre Siria (Turcia va reloca migranții sirieni în zona frontalieră controlată pe teritoriul sirian) și relansarea dialogului privind Ucraina în formatul Normandia va reprezenta o adevărată provocare pentru țările est-europene în a-și afirma însemnătatea strategică. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22