Ofensiva diplomatică rusă

Săptămâna trecută (23-24 iulie) a avut loc un turneu diplomatic mai puțin obișnuit, cel al ministrului rus al Afacerilor Externe, Serghei Lavrov, însoțit de șeful Statului Major al armatei ruse, generalul Valeri Gherasimov, un turneu care a început în Israel și a continuat în cele mai importante capitale europene, Berlin și Paris. Elementul neobișnuit a fost reprezentat de prezența generalului Gherasimov, care a luat parte la toate întâlnirile avute de șeful diplomației ruse cu premierul israelian Benjamin Netanyahu, cu cancelarul german Angela Merkel și cu președintele Republicii Franceze, Emmanuel Macron. Dacă ne uităm însă pe agenda discuțiilor – Siria și Ucraina –, prezența înaltului oficial al armatei ruse devine mai puțin neobișnuită. În Siria, armata rusă reprezintă principala forță militară de care trebuie să țină seama atât Israelul, în operațiunile sale antiteroriste, cât și forțele occidentale angajate în zonele kurde; în Ucraina, există, fără îndoială, relații importante între forțele separatiste din Donbas și organismul militar rus. Turneul diplomatic al celor doi demnitari ruși ne mai arată ceva: recunoașterea Rusiei ca putere structurantă pe dosarul sirian și, prin urmare, în Orientul Mijlociu și Apropiat. Rusia este astăzi singurul actor care poate vorbi și cu Israelul, și cu Iranul, și cu regimul de la Damasc, și cu Ankara. Pe 9 mai și 11 iulie, premierul Netanyahu s-a aflat la Moscova, iar la nici două săptămâni după ultima vizită îi întâlnește pe ministrul rus de Externe și pe șeful Statului Major al armatei ruse. Prezența americană este marginală pe teatrul de operațiuni din Siria, iar Israelul, realist, trebuie să țină seama, mai ales că operațiunile militare din Siria se apropie de sfârșit și trebuie organizată pacea. Organizarea păcii în Siria reprezintă o miză securitară de primă importanță pentru Israel, care a obținut, pentru moment, ca forțele controlate de Iran să nu pătrundă într-o zonă aflată la 100 de km de frontierele israeliene și să nu introducă în Siria echipamente balistice. Siria este însă și un element important pentru Rusia în relația cu Israelul, care a devenit, fără îndoială, o verigă importantă în relațiile ruso-americane. Deschiderea americană față de Rusia, dincolo de dorințele domnului Trump, are legătură cu importanța Rusiei pentru securitatea Israelului.

Cât privește Berlinul, deși participarea sa pe teatrul sirian este neimportantă, totuși, acesta poate juca un rol cheie în procesul de reconstrucție, stimulat și de prezența masivă pe teritoriul său a refugiaților sirieni. Parisul, fostă putere colonială în Siria, dorește să își facă loc pe acest dosar, mai ales că este singurul actor occidental care mai nutrește asemenea ambiții. Pe Siria va avea loc un efect de tip Ialta, iar în teritoriul rezervat Occidentului, Parisul poate avea rolul coordonator, un element important în strategia de relansare diplomatică franceză, în strategia sa de poziționare ca secund al SUA în clubul occidental și în „apărarea“ statutului său de putere de dimensiuni globale. Înțelegerea ruso-franceză pe Siria a început să își vadă roadele: în noaptea de 20 spre 21 iulie, peste 50 de tone de ajutor umanitar francez au fost transportate în Siria, de la aeroportul militar de la Châteauroux, cu ajutorul unui avion militar rus. Iată că Rusia este importantă în redeschiderea canalelor cu Damascul, după poziția intransigentă a lui François Hollande, care i-a și retras Legiunea de Onoare președintelui Bashar Al-Assad – gest considerat umilitor de către Damasc. Iată cum teoria vaselor comunicante este valabilă în diplomație: rolul central al Rusiei și erodarea poziției SUA pe dosarul sirian determină Tel Avivul, Berlinul și Parisul să se orienteze spre Moscova, prin urmare, Israelul și lobby-ul pro-israelian de la Washington au perspectiva să devină un factor de echilibru în relația Washington-Moscova. De asemenea, dosarul sirian are potențialul să deschidă perspective și în relațiile franco-ruse și germano-ruse, dar aceste perspective întâlnesc „în drumul lor“ chestiunea ucraineană. Aici trebuie să constatăm că dosarul ucrainean începe să semene tot mai mult cu o stâncă izolată în albia unui râu: e vizibilă, dar nu oprește apa să curgă. Chestiunea ucraineană menține sancțiunile economice la adresa Rusiei (cu care Rusia, deși jenată, se arată tot mai rezilientă), dar asta nu împiedică cooperarea ruso-europeană pe alte dosare, precum Siria, Iran, nu împiedică investițiile occidentale pe piața rusă, nici proiecte ca North Stream II. În cazul de față, miza discuțiilor Merkel/Macron – Lavrov/Gherasimov pe Siria au diluat mult greutatea dosarului ucrainean. Mă întreb, văzând că diplomația noastră dorește să pună pe agenda președinției Consiliului UE relansarea Parteneriatului Estic, ce susținere reală poate găsi o asemenea ințiativă la Paris și la Berlin, pentru a nu mai vorbi de Roma, Viena, Budapesta și Praga, capitale care nu vor să irite prea mult Moscova. Ba mai mult, în condițiile în care de la Kiev și Chișinău nu sunt cele mai bune semnale în direcția apropierii de UE!

În sfârșit, turneul domnilor Lavrov și Gherasimov ne mai arată și blocajul multilateralismului instituționalizat, cel care a fost instituit după 1945. Este o revenire la diplomația de concert, la modelul Congresului de la Viena, care creează mai puține marje de manevră pentru puterile mici și mijlocii decât în perioada epocii bipolare.