De același autor
Un adevărat „arc de criză“ se conturează pe Flancul Sudic al Uniunii Europene, plecând din Grecia, afectată durabil de criza financiară și economică din 2015, trecând prin Italia, revenită la starea de provizorat politic, și ajungând în Spania. În aceasta din urmă, deși guvernul popular al lui Mariano Rajoy a reușit să stabilizeze și să pună pe un trend ascendent economia (3,1% în 2017), reducând totodată șomajul de la 26% în 2013 la ușor peste 16% în 2017 și reușind performanța de a respecta așa-numita regulă de aur – deficit public la 3% din PIB –, totuși erodarea politică a șefului guvernului a dus schimbarea de guvern. Socialiștii revin la putere, după o absență de aproape șapte ani și în mod paradoxal fiind minoritari în parlament. Aceștia revin însă susținuți de o coaliție eteroclită care pare să stea sub semnul provizoratului.
Guvernul lui Mariano Rajoy plătește nu doar prețul politicii de austeritate și de rigoare bugetară, ci și pentru scandalurile de corupție în care au fost implicați mai mulți lideri ai Partidului Popular. La sfârșitul lui februarie, fostul ministru al Economiei și fost director al FMI, Rodrigo Rato, a fost condamnat la patru ani de închisoare. În aprilie, președintele regiunii Murcia a fost constrâns să demisioneze în urma unui alt scandal de corupție. Aceste afaceri au relansat lupta politică pentru dărâmarea Guvernului Rajoy încă de la jumătatea anului trecut. Astfel, în iunie 2017, Podemos a depus fără succes prima moțiune de cenzură contra guvernului. Desigur, Rajoy plătește și pentru gestionarea prea fermă a crizei catalane.
Din fericire pentru spanioli, unele fundamente sunt mai solide decât în Italia, în ciuda emergenței unor partide antisistem, precum Ciudadanos și Podemos, și anume adeziunea populației la Uniunea Europeană și la zona euro. Spaniolii păstrează încă în memorie că dezvoltarea țării lor a fost posibilă pe parcursul anilor ’80 pe fondul aderării la UE. Acum, socialiștii lui Pedro Sanchez propun o abordare mai socială a remediilor economico-financiare, care să permită depășirea efectelor crizei din 2008, deși aceștia vor păstra neatinsă forma bugetului dată de Guvernul Rajoy. Este drept că, în ciuda datelor bune economice ale guvernării Rajoy, efectele crizei au fost devastatoare - potrivit Eurostat, 27,6% din populația Spaniei se află încă în risc de sărăcie, iar inegalitățile sociale sunt mai mari ca oricând. Astfel, 20% dintre cei mai bogați spanioli câștigă de șase ori și jumătate mai mult decât câștigurile a 20% dintre cei mai săraci.
Poate că aici ar trebui să amintim și situația foarte dificilă în care Rajoy ajunge la putere, criza de încredere care a dus la prăbușirea guvernului socialist José Zapatero, guvern contestat de o mulțime adunată la Porta del Sol pentru neputință în fața crizei. De la pierderea puterii, în 2011, Partidul Socialist spaniol nu s-a refăcut, iar noul premier Pedro Sanchez este departe de a avea unanimitatea propriului partid. În aceste condiții, asigurarea unei guvernări coerente până la alegeri este primul obiectiv al lui Pedro Sanchez, alături de consolidarea leadershipului în propriul partid. În condițiile în care Partidul Socialist dispune de numai 84 de deputați din 350, un guvern monocolor va avea mari dificultăți să depășească cadrul unei gestiuni tehnice, mai ales dacă Pedro Sanchez nu va găsi miniștri competenți care să știe să construiască sprijin transpartinic.
Cu o Europă sudică slăbită, în care se găsesc puterile trei și patru în ierarhia membrilor UE, ponderea cuplului franco-german va crește și mai mult, dar, în același timp, se restrâng posibilitățile de reformă ale Europei post-Brexit. O Spanie și o Italie fragilizate reprezintă o veste proastă pentru România, care se pregătește să preia, la 1 ianuarie 2019, președinția Consiliului UE, Madridul și Roma fiind aliați tradiționali ai Bucureștilor pe dosare precum politica de coeziune și păstrarea unui echilibru în relațiile transatlantice.
