Un pas spre normalizarea relațiilor israelo-arabe

Ambițiile regionale ale Iranului, percepute drept principala amenințare de către statele arabe sunite din Orientul Mijlociu, au îngropat interesul pentru dosarul palestinian.

Stefan Popescu 08.09.2020

De același autor

Acordul de normalizare a relațiilor dintre Israel și Emiratele Arabe Unite, semnat la 13 august, confirmă o dată în plus triumful intereselor naționale specifice ale statelor arabe în dauna unității panarabe. Această iluzie a unității arabe a început să apună încă din anii 1960, însă a continuat să fie dominantă în discursul liderilor țărilor arabe în direcția „străzii arabe”. Experimentul eșuat al Republicii Arabe Unite (1958-1961), visul lui Nasser de a uni lumea arabă în jurul Egiptului și Siriei, și eșecul Războiul de Șase Zile din 5-10 iunie 1967 au reprezentat elementul declanșator care a îndreptat statele lumii arabe pe calea real politikului și interesului național specific. Egiptul a fost deschizătorul de drumuri, președintele Anuar Al-Sadat formulând chiar doctrina „Egypt first”. Acest lucru a făcut posibile istoricele negocieri de la Camp David, care au avut drept rezultat primul tratat de pace între o țară arabă și Israel, semnat la 26 martie 1977. Strada arabă și elitele politice ale țărilor arabe și musulmane erau la acel moment încă sensibile față de cauza palestinienilor, astfel că Egiptul a fost exclus pentru un timp din Liga Arabă, i-a fost negată aderarea la Organizația Conferinței Islamice și a evitat la limită excluderea din mișcarea nealiniaților. În sfârșit, Sadat însuși avea să plătească cu viața acest curaj de a urma interesul național egiptean, căzând victimă unui atentat în 1981. A urmat în 1994 al doilea tratat de pace al unei țări arabe, Iordania, cu Israelul, iar anul acesta Emiratele Arabe Unite devin a treia țară arabă importantă care recunoaște și încheie pace cu Israelul într-un context în care aproape că nu există vreo reacție care să pună la încercare diplomația Emiratelor, așa cum s-a întâmplat cu cea egipteană acum patru decenii. Chiar „strada arabă” începe să devină o amintire a ceea ce fusese în anii 1960-1970, fiind și ea absorbită de contextele naționale specifice.

Încă un aspect de care trebuie să ținem seama atunci când vorbim despre unitatea arabă în care chestiunea palestiniană ocupă un rol central este acela al instrumentării Palestinei în scopul propriilor interese ale țărilor arabe. Și această tendință a țărilor arabe este veche. Încă de la finele anilor 1960 exista o competiție între Iordania și Egipt pe tema influenței exercitate asupra palestinienilor, prima sperând că o anumită autonomie statală palestiniană s-ar fi făcut în cadrul regatului haşemit, astfel încât să obțină acces la Mediterana. Acum, această miză a influenței asupra Palestinei nu mai există, pentru că relațiile și cooperarea cu Israelul sunt incomparabil mai ofertante decât relațiile cu entități palestiniene care nu mai au șanse în a evolua spre un stat. Oricât de greu este pentru palestinieni să accepte această realitate, totuși nu se poate nega faptul că așa cum arată situația, palestinienii pot spera la o autonomie cultural-religioasă locală care să însemne și o autonomie politică, dar nu și teritorială și inclusă în cadrul suveranității mai largi israeliene.

Faptul că Statele Unite ale Americii au propus un plan care merge practic în acest sens foarte limitativ nu se datorează numai atitudinii puternic proisraeliene a administrației Donald Trump, dar și contextului în care un stat palestinian nu mai poate fi viabil, în urma decupajelor teritoriale și colonizărilor și a pierderii susținerii internaționale, a divizării elitelor politice palestiniene. Ambițiile regionale ale Iranului, percepute drept principala amenințare de către statele arabe sunite din Orientul Mijlociu, au îngropat interesul pentru dosarul palestinian. Israelul a apărut drept un aliat fiabil, capabil să ofere o cooperare eficientă în limitarea influenței iraniene. Este un secret al lui Polichinelle faptul că Arabia Saudită are o cooperare politică și securitară excelentă cu Israelul, iar prințul moștenitor Mohamed Bin-Salman este favorabil acestor relații prin încheierea unui tratat de pace și stabilirea de relații diplomatice oficializate. Obstacolul este reprezentat de bătrânul suveran Abdulaziz Al Saud (85 de ani), care condiționează această oficializare de stabilirea unui stat palestinian cu capitala la Ierusalimul de Est. Prin urmare, în cazul saudit avem de-a face numai cu o chestiune de timp.

În sfârșit, competiția între statele arabe, conflictele interne și riscurile de destabilizare din interior pun în plan cu totul secundar problema susținerii palestinienilor pentru un stat. În plus, în mod tradițional, statele arabe mai îndepărtate geografic de Levant, cele din Golful Persic și cele din Maghreb, sunt mai puțin sensibile față de cauza palestinienilor.

Astfel, acordul dintre Israel și Emiratele Arabe Unite este unul important, un pas în plus în normalizarea relațiilor israelo-arabe, dar este rezultatul unor evoluții mai vechi. Cele două țări aveau deja o bună cooperare în materie securitară, comercială și pe linie tehnico-științifică. Emiratele au jucat un rol important și în elaborarea planului de pace propus de consilierul și ginerele președintelui Trump, Jared Kushner. Asistăm și la o mutație, într-un fel ideologică, aceea a modelului reprezentat de statul Israel pentru unele state arabe care doresc să depășească dependența de hidrocarburi și să reușească tranziția spre o economie modernă și complexă. Israelul este „Smart Nation” al Orientului Mijlociu, un adevărat Silicon Valley, un model de dezvoltare pentru state precum Emiratele Arabe Unite sau Arabia Saudită. Competiția pentru statul-far al lumii arabe sunite se dă acum pe tărâmul modernizării. Modelele reprezentate de Egipt ori de partidul Baas sirian nu mai pot influența lumea arabă. //

Impasul procesului de pace

De la retragerea unilaterală israeliană din Fâșia Gaza, la 12 septembrie 2005, procesul de pace israelo-palestinian nu a mai înregistrat progrese. Cauzele sunt atât legate de pierderea interesului comunității internaționale, atât marile puteri, dar și statele arabe însele, de a mai menține chestiunea palestiniană pe agenda de priorități internaționale. Alte dosare mai importante și‑au făcut între timp apariția: competiția China-SUA, războiul civil din Siria cu implicarea Rusiei, războiul civil din Libia, tensiunile din Mediterana Orientală și, evident, Iranul.

Din punct de vedere intern, putem enumera conflictul Fatah-Hamas, dispariția „fermentului revoluționar” pentru mulți palestinieni, îndeosebi tineri, situația demografică a palestinienilor, care în anumite sectoare precum Ierusalimul de Est începe să piardă teren, fragmentarea teritorială și etnică a Cisiordaniei ca urmare a eficientei strategii securitare israeliene și a continuării colonizărilor, dependența economică structurală de Israel a teritoriilor palestiniene.

Anumite victorii diplomatice notabile au fost totuși obținute de palestinieni, fără ca acestea să aibă un impact asupra procesului de pace, dar consolidează jurisprudența cu privire la drepturile acestora: în 2011, UNESCO acceptă Palestina ca membru cu drepturi depline; în 2012, cu un vot covârșitor al Adunării Generale, Palestina este acceptată ca stat-observator ONU, ceea ce i-a deschis calea spre integrarea organismelor subsidiare și a Curții Penale Internaționale; tot în 2012, Biserica Nativității din Bethleem este înregistrată ca patrimoniu al umanității ca sit palestinian; în 2016, consiliul executiv al UNESCO adoptă o decizie prin care Palestina este considerată stat sub ocupație, o iniţiativă destinată salvării patrimoniului cultural palestinian și a recunoaşterii caracterului distinctiv al Ierusalimului de Est; în 2017, o altă rezoluție a consiliului executiv UNESCO prezintă Israelul drept putere ocupantă în Ierusalimul de Est.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22