Închisoarea poporului

Atât timp cât Parlamentul României va legifera în Casa Poporului, nu cred că există o șansă ca această instituție să devină una normală. Construirea unei clădiri a parlamentului demne de un popor liber ar fi, cred, un pas spre transformarea libertății formale într-una reală. Libertatea politică ar renaște prin acest proiect comun – unul, în sfârșit, al societății civile.

Românii se pot bucura. În curând vor avea un parlament nou-nouț, cu parlamentari proaspăt emanați din votul popular, uni­nominal. Ei le vor reprezenta interesele cu onestitate și perseverență. Nu cred că este cazul să mergem mai departe cu gluma. Privind unele persoane care au intrat în această campanie, care solicită votul ce­tă­țenilor și care îl vor obține, pur și simplu ne îngrozim. Iar consolarea că acei oameni se vor pierde în masa parlamentarilor cât de cât competenți este iluzorie. În primul rând, am prea puține motive să cred că vi­itorii parlamentari se vor lăsa inspirați de mai nobile intenţii decât cei actuali. Apoi, faptul că unele persoane, a căror ex­pe­ri­ență politică este, nu-i așa, foarte vastă, sunt trimise în parlament de șefii lor arată nivelul de nepăsare al acelor șefi pe care doar Europa îi va împiedica, să sperăm, să devină un fel de baroni ai României. Ei le dau de înțeles cetățenilor lucizi că votul lor nu contează mai mult decât cel al ori­cărui cetățean manipulabil şi, cei lucizi fiind puțini, ei nu au nicio putere.

Ce­ a devenit în ultimele luni și ce riscă să fie în continuare Parlamentul României es­te ușor de știut. Prin suspendarea pre­șe­din­telui, parlamentarii au călcat pur și sim­plu în picioare Constituția. Celor care m-ar învinui că spun un neadevăr le re­amintesc că nimeni, niciunul dintre po­li­ticienii aflați acum la putere sau dintre for­matorii de opinie care îi susțin nu a reușit să indice acele prevederi ale Constituției pe care președintele, prin faptele sale, le-ar fi încălcat – recunoscând astfel (im­pli­cit) că temeiul acelei acțiuni inutile și ab­sur­de, care a avut drept consecință, prin­tre altele, de a-i speria pe potențialii in­ves­titori, nu există.

Parlamentarii sunt susținuți de gu­vernul actual în acțiunea lor de manipulare a maselor. Mă simt obligat să ilustrez această afirmație prin exemplul ur­mă­tor. În discursul rostit pe 12 noiembrie, pre­ședintele Traian Băsescu a spus: „Ca ur­mare a evenimentelor din lunile iulie-au­gust, România e pusă sub semnul în­tre­bării ca stat de drept“. Un om de bună-credință s-ar putea îndoi de acest lucru? Evident că nu. Suspendarea președintelui nu are nimic de a face cu respectarea Cons­tituției și cu statul de drept. Dar iată ce spune Crin Antonescu: „Domnul Tra­ian Băsescu a afirmat din nou că Ro­mâ­nia nu este un stat de drept“. A afirmat președintele așa ceva? De-a lungul în­tre­gului său discurs a afirmat contrariul: că instituțiile statului – ANI, DNA, Curtea Cons­tituțională – funcționează și că poli­ticienii trebuie să le lase în continuare să funcționeze. Dacă acțiunile arbitrare ale parlamentarilor au pus în pericol statul de drept, nu înseamnă că acesta nu mai exis­tă. Dar politicienii nu pierd nicio ocazie de a-i manipula pe cetățenii mai puţin atenți. Domnul Victor Ponta, bunăoară, afirma: „D-l Băsescu este iresponsabil în­că o dată. Nimic nu este mai antie­u­ro­pean și mai iresponsabil decât, din mo­tive de campanie electorală, să strigi peste tot că țara al cărui președinte ești nu este stat de drept“. A „strigat“ Traian Bă­sescu așa ceva? Repet: nici pomeneală. Însă, dacă Victor Ponta susține că statul de drept nu a fost pus în pericol în iulie-august, îl rog – pe el sau pe formatorii de opinie care îl susțin – să-mi indice, în­ce­pând cu numărul articolului respectiv, ca­re este acea prevedere a Constituției pe care președintele ar fi încălcat-o.

Să revenim la parlamentari. Observând că dânșii procedează, în momentele cheie, ca și cum n-ar fi obligați să respecte, în litera ei și în modul cel mai strict, Constituția României, am ajuns în timp la concluzia că acești oameni sunt, în marea lor ma­joritate, cu totul iresponsabili, ei ac­ți­o­nând doar în funcție de interesele per­sonale şi de partid, care oricum se în­tre­pătrund.

Care este ca­uza acestei ciudate atrofieri a simțului răs­punderii? Răspunsuri posibile sunt multe. Voi menționa deocamdată izo­la­rea. Acești oameni par efectiv închiși în lumea lor, în sălile și birourile lor, problemele țării ne­fiind ale lor. Doar o cruntă lipsă de interes poate duce la nepăsarea față de Legea fun­damentală. Nepăsare ce merge mână în mână cu lipsa de vizibilitate: majoritatea dintre ei nu apar în spațiul public, nu au inițiative, nu scriu, nu argumentează, nu dis­cută cu ce­tățenii, eventualele lor apa­riții la televizor şi afirmațiile făcute cu acel prilej neavând nimic a face cu o dis­cuţie reală. Prima obli­gație a unui par­la­mentar ar fi aceea de a oferi publicului un raport scris, cel puțin bianual, despre ac­ti­vitatea sa în parlament și în spațiul public. Dar parlamentarii nu se expun.

Mi se pare că există o misterioasă co­res­pondență între această neînțelegere pro­fundă a intereselor națiunii și Casa Po­porului. Această clădire, a cărei sem­ni­ficație este închiderea, disprețul, voinţa de a oprima, negare a culturii, a tre­cu­tu­lui, a orașului, a spațiului public, nu este doar un simplu volum neutru, „practic“, ce pune la dispoziția aleșilor spații vaste, cu fotolii în care pot dormi liniștiți. Nu. Ea este o prezență, ceva ce se impune de fiecare dată când vorbim sau ne gândim la parlament. Iar acesta nu mai este locul și instrumentul libertății noastre politice. Aleșii ne întorc spatele legiferând în aceas­tă clădire. Mai mult decât atât, se închid prin ea în ei înșiși, devenind surzi la ce­rințele noastre. Ei se simt în ea, așa cum se simțea Ceaușescu, ca fiind mai presus de noi și de lege, în loc să se simtă ser­vitori ai legii și, în acest sens, ai in­te­re­selor noastre. Această clădire n-o putem uita: ea se impune, este obsedantă ca un blestem. Ea evocă într-un dublu sens ide­ea de închidere: a parlamentarilor în in­teresele lor, Casa Poporului fiind pentru ei un zid în spatele căruia se ascund de noi, și totodată a noastră, ca cetățeni, a căror libertate politică este sufocată. Suntem pri­zonierii bunului plac al unor parlamentari care acumulează deciziile arbitrare, „cazul Diaconu“ nefiind decât ultimul şi cel mai scandalos: o încălcare flagrantă a prin­ci­piului separării puterilor în stat.

Atât timp cât Parlamentul Ro­mâniei va legifera în această clădire, nu cred că există o șansă ca această instituție să devină una normală. Cons­tru­i­rea unei clădiri a parlamentului demne de un popor liber ar fi, cred, un pas spre transformarea libertății formale într-una reală. Libertatea politică ar renaște prin acest proiect comun – unul, în sfârșit, al societății civile. Politicienii ar fi astfel for­țați să nu-și urmărească doar agenda lor. Libertatea s-ar (re)forma în jurul unui pro­iect legitim. Nu pretind că prin cons­truirea unei noi clădiri totul s-ar aranja ca prin minune. Sunt însă de părere că dez­baterile respective ar contribui la dezo­trăvirea spațiului public. Încă o utopie? Dar viața politică este moartă fără astfel de vise. Nimeni nu ne poate interzice să imaginăm utopii parțiale, necon­strân­gă­toare: rămâne de văzut dacă din ele se va naște un proiect comun. //