De același autor
Discutia intre Andrei Cornea si Alina Mungiu-Pippidi, carora li s-a alaturat si Mihaela Miroiu, din numerele 841, 842 si 843 ale revistei 22 este o adevarata provocare: suntem indemnati sa punem intrebari radicale privitoare la soarta cercetarii in stiintele umaniste in Romania de azi.
Andrei Cornea aduce in ultimul sau articol argumente cu greutate in sensul criticarii masurilor luate de fostul ministru Miclea. Promovarea academica, sustine Cornea, nu ar trebui sa fie normata de birocrati. Adevaratele criterii de evaluare pun accentul pe calitatea publicatiilor. Mai trebuie spus ca, in Romania, apar articole si carti de calitate, dupa cum articole si carti mediocre apar si in Occident. Publicarea unor articole in reviste internationale este, bineinteles, de dorit. Insa, in unele cazuri, obstacolele sunt, cum arata Andrei Cornea, foarte serioase. Exista cercetatori capabili care nu reusesc sa-si procure materialele necesare publicarii unui articol intr-o revista internationala de calitate; motiv pentru care publicarea unor articole in aceste reviste nu poate fi o conditie a promovarii in ierarhia universitara.
Dar faptul ca persoane care au prea putin de a face cu cercetarea stabilesc norme de evaluare nu trebuie sa ne mire din cale-afara. Dupa cum voi arata, ele fac parte dintr-un sistem care, sub patronajul stiintelor sociale, tinde sa excluda din lumea vietii tot ceea ce tine de cultura spiritului, de discernamant - intr-un cuvant, de "spiritul de finete".
Evaluarea unui asistent, a unui lector sau a unui conferentiar are sens si relevanta intr-un anumit context, care, in cazul disciplinelor umaniste, nu este numai cel al universitatii. Cu alte cuvinte, scrierile unui profesor, sa zicem, de filozofie se adreseaza, prin insasi natura lor, unui public mai larg. Ceea ce nu inseamna ca aceste scrieri sunt neaparat eseistice. Despre ingeri de Andrei Plesu este o opera de filozofie a religiei; si totusi, aceasta carte se adreseaza nu doar specialistilor, ci si "publicului cultivat". Acelasi lucru s-ar putea spune si despre Filozoful crud de Catalin Avramescu sau despre Cand Socrate nu are dreptate de Andrei Cornea. Publicul la care ma refer este unul exigent, care nu se multumeste cu aproximatii. Iar cercetatorul are nevoie de acest public.
De cateva decenii incoace, intalnirea dintre "intelectual" si "societate" tinde sa devina din ce in ce mai precara. Vina principala este, cred, a intelectualului. Nici usurinta jucausa, nici ininteligibilitatea pretentioasa nu corespund asteptarii publicului orientat spre idee. Izolarea cercetatorului este, in cel mai bun caz, semnul sterilitatii, daca nu al imposturii, tehnicitatea expunerii fiind o metoda eficace de camuflare a lipsei de idei. Jargonul cenusiu devine scutul specialistului; el se pierde in descrieri fara sa-si asume o pozitie. Simpla descriere pare sa inlocuiasca afirmatia angajata: obiectivismul sufoca gandirea ca exercitiu riscant. In schimb, eseistul jucaus nu vrea sau nu poate sa se supuna rigorii conceptului. El isi cucereste publicul prin efecte de stil ieftine. Uneori "inspirat", deseori inconsistent, el nu poate fi pe deplin raspunzator de afirmatiile sale.
Dar nici de partea cealalta - a publicului - lucrurile nu stau prea bine. Daca Étienne de la Boétie vorbea despre o "servitute voluntara", analistii de azi vorbesc despre o "imbecilizare voluntara". De n-ar fi decat fenomenul televiziunii, ar fi de ajuns pentru ca aceste teze sa ne apara justificate. Cartea Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea de G. Sartori, recent aparuta la editura Humanitas, este cat se poate de elocventa. Dar asta nu inseamna ca resemnarea este permisa.
Rezultatul acestui proces este bine cunoscut: cvasi-disparitia simtului critic. Publicul exigent de care vorbeam - in absenta caruia, repet, cercetarea in stiintele umaniste nu are sens - devine din ce in ce mai putin... exigent. Iar publicul (ceva) mai larg pare sa inghita orice: plagiate, rezumate ale unor carti de literatura secundara, paranteze inutile, dezvoltari prolixe etc.; ca sa nu mai vorbim de cei ce se declara autorii unor carti pe care nu le-au scris, contributia lor marginindu-se la redactarea unor prefete. Incredibil, dar adevarat: acesti oameni publica uneori in reviste internationale! Explicatiile sunt multiple, nu le voi da acum; oricum, fenomenul poate fi constatat.
De la Socrate pana la Hannah Arendt si Patocka, filozoful a apartinut cetatii, a gandit in cetate, exilul - real sau interior - fiind inca un mod negativ de raportare la ea. Astazi, dezertarea din spatiul public de catre intelectuali este unul dintre aspectele tradarii sarcinii lor, tradare care este continuarea celei denuntate de Julien Benda in Tradarea intelectualilor.
Exista specialisti care se consacra studiului spatiului public. Ma refer la "stiintele comunicarii". Insa ne putem intreba in ce masura ele nu contribuie mai degraba la inrautatirea situatiei descrise decat la indreptarea ei. Aceste stiinte se preocupa de comunicarea ideala, de "ratiunea comunicativa", a carei "logica" si efecte posibile sunt descrise in nenumarate articole si anchete, ba chiar in masive studii, fara ca ele sa arate vreun interes pentru dialogul real intre acei indivizii, putini la numar, care vor sa (se) inteleaga. Regulile acestui dialog, prin esenta dificil, scapa corifeilor comunicatiei universale. Spatiul public studiat de doctorii in stiintele comunicarii este unul care functioneaza in mod cvasi-automat, dupa reguli care par sa fie ale pietei. "Tradarea" intelectualului este, prin urmare, explicabila, dar nu acceptabila: iluzia consta in a crede ca nu se poate face nimic, ca sistemul este complet inchis.
Facultatile de stiinte umane fac si ele parte din sistem. Ceea ce nu inseamna ca unii profesori, ca indivizi, nu ar avea posibilitatea sa-l critice - in loc sa-l potenteze. Acesti oameni vor fi descurajati s-o faca; vor fi in schimb puternic incurajati sa se integreze in "minunata lume noua". Noile norme de promovare in cariera academica poarta semnatura spalatorilor de creiere.
As vrea sa termin cu un text de Aldous Huxley, care, pare-mi-se, exprima bine un sens posibil al acestei dezbateri: "Exista un fel de convingere induiosatoare printre unii doctori in sociologie, potrivit careia doctorii in sociologie nu vor fi niciodata corupti de putere. Ca si Sir Galahad din legenda, ei au putere cat zece, pentru ca au inima curata - si au inima curata, pentru ca ei sunt oameni de stiinta si au urmat sase mii de ore de cursuri de stiinte sociale" (Reintoarcere in minunata lume noua).
