De același autor
Tema raporturilor intelectualului cu politica pare depreciata de mai multa vreme.
Esecul guvernarii Constantinescu & CDR a produs o dezamagire cu efecte prelungite in timp. Acel regim s-a revendicat insistent din zona societatii civile si a avut sprijinul majoritatii covarsitoare a intelectualitatii romanesti. Multi dintre lideri, inclusiv presedintele de atunci, afisau o mina de intelectuali, care se dorea deasupra umbrei postcomuniste a clasei politice romanesti. Era doar o poza, pentru ca, de fapt, intelectualii nu au jucat nici un rol in acel regim, in ciuda catorva prezente in structurile de putere. Veneau din zona universitara, a redactiilor, dar, o data pasind in sistem, si-au parasit indeletnicirile vechi, jucand roluri straine naturii si profesiei lor, ministri, ambasadori, consilieri etc. Punctele lor de vedere nu au prevalat, proiectele lor nu s-au impus. Pe fond, a fost un regim la fel de antiintelectual ca oricare altul. Esecul a fost si al lor. Nu am citit analize care sa plece de la aceasta experienta. Multi s-au intors in spatiul cultural, preferand sa uite iluziile anului 1996. S-au retras in redactii, campusuri, in singuratice camere de scris, practicand refuzul net pentru orice aparitie publica. Apropierea de politic a fost o experienta frustranta. Retragerea in spatiul privat, intre manuscrise, in ateliere, printre studenti, a venit de la sine, ca o solutie fireasca.
Neincrederea in politica, in actorii ei, a ramas. Trebuie spus ca sentimentele sunt… impartasite. Exista o reticenta reciproca a celor doua lumi, una fata de alta. La varful partidelor, indiferent de culoarea ideologica, exista porniri antiintelectuale consolidate. "Voi, intelectualii astia, sunteti niste… labagii!", spunea un lider marcant al opozitiei, cu ocazia lansarii Aliantei D.A. In sala se aflau, invitati special, intelectuali cu cea mai solida reputatie in tara asta. Imi amintesc satisfactia cu care cei din anturajul respectiv au salutat declaratia dezinhibata a sefului lor. Ca se dorea captarea bunavointei acelor intelectuali cam sceptici, cam pusi pe intrebari, e limpede. Dar reflexele antiintelectuale e greu sa ti le stapanesti. In fond, de ce ai detesta pe cineva, daca nu ai satisfactia sa i-o spui direct, in public!!! Cine are nevoie de voi!?… Intr-o fomula fericita, redusa la maximum, era exprimata atitudinea de neincredere din mediile politice, de dispret manifest fata de lumea intelectuala. Aceasta - mult prea ezitanta, critica si contradictorie, indisciplinata si nesigura pentru un lider politic, obisnuit sa opereze in sens contrar. El vrea adeziuni, subordonare, sprijin neconditionat. Politicienii fac totusi uneori gesturi de curtoazie fata de scriitori, oameni de cultura, universitari, din ratiuni lesne de inteles. Ei urmaresc un transfer de imagine cu efect electoral. Este o investitie de prestigiu. Participa la o slujba religioasa, sunt prezenti la lansarea unei carti, inmaneaza decoratii, se fotografiaza cu un scriitor celebru. Trimit telegrame de felicitare la aniversarea unor institutii sau a unor artisti care implinesc cifre rotunde. Apar insotiti de presa la un vernisaj, se amesteca in dezbateri academice… Incearca sa-si anexeze temporar reputatii. Cand trece criza, momentul pentru care aveau nevoie de un plus de propaganda, sau furtuna alegerilor s-a dus, aceiasi intelectuali stimati sunt uitati.
Mi-am amintit fugar aceste lucruri - prilej pentru o lunga paranteza - zilele trecute. Cineva mi-a reprosat atitudinea mea critica fata de Alianta D.A., dintr-un articol gazduit de revista 22. Acuzatia era subtire: de tradare. As face jocul adversarilor, adica al PSD-ului. Chiar daca asa stau lucrurile, cum le-am scris, ele trebuie trecute sub tacere, spunea preopinentul meu. E mai important sa castigam, cine are puterea, asta conteaza, imi spune, impungandu-ma filosofic cu un deget in piept. Habar nu avea ca folosea aproape aceleasi cuvinte cu Lenin. Esential este sa obtii, sa ai puterea, sa o pastrezi. Ce sa fac, i-am spus, ca un intelectual prapadit, sunt mai preocupat de adevar, de morala, decat de putere. Si daca e vorba despre putere, ma intereseaza continutul ei. Apoi, cred ca acest santaj cu tradarea nu mai este de actualitate. A fost folosit in 1990/2000 frecvent. Nu apucai sa ridici cea mai mica obiectie vizavi de oamenii CDR-ului, pentru a te trezi acuzat de tradare, ca ai sluji, constient sau nu, interesele taberei lui Iliescu & Co, adica pe comunisti, reactiunea. Erai izolat, suspectat de tot felul de lucruri. Ti se cerea doar fidelitate si atat. Pusi la adapost de critica prin acest santaj - intr-o lume polarizata, ca si cea de azi, 2004 -, liderii CDR au comis greseli grave, s-au dovedit iresponsabili cu imensa putere conferita de electorat in 1996. Cand intelectualii au inceput sa aiba o atitudine normala, critica, era deja prea tarziu. Regimul Constantinescu era cangrenat, imposibil de vindecat, sortit disparitiei. Destui atunci s-au lasat intimidati de acest joc al incriminarilor. Numai o vigilenta rece, analitica, lucida si realista ar fi putut salva cate ceva. O reactie critica a societatii civile, a dispretuitei comunitati intelectuale ar fi micsorat pagubele. Poate, nu stiu, ar fi impiedicat caderea acelui regim. Lipsindu-se de vocile critice, alungand intelectualii, el s-a condamnat singur la izolare si apoi la esec.
Aud iar aceleasi chemari la ordine. Cu aceleasi argumente, practic. Cred astazi, ca si atunci, ca e preferabil sa iti pastrezi obiectivitatea. Nu ajuta nimanui sa pretinzi ca 2 plus 2 fac 5 sau 3. Tot se afla ca fac 4. Singurul bine pe care il poti face opozitiei este sa o chestionezi asupra justetii politicii ei si cu privire la oamenii pe care ii propune. Psihologia confruntarii, a taberelor inchise aflate fata in fata, este depasita. Politica romaneasca nu mai este un joc de suma zero, daca a fost candva. Sloganul "Daca nu esti cu noi, esti impotriva noastra", desi inca utilizat ca mijloc de presiune, nu mai functioneaza. Contextul in multe privinte s-a schimbat. Lectia anilor '90 a fost insusita.
