Ce să admiri?

Cazul României arată că o schimbare de decor istoric nu implică neapărat alt repertoriu. La noi, mutaţiile amintite au transformat doar aparenţele şi, uneori, relaţiile de putere. Nu suntem cu mult mai liberi, de vreme ce prea puţini îşi asumă povara libertăţii. Suntem mai avuţi, dar pe credit. Argoul e altul: „nasol” a fost detronat de „naşpa” ! Şi, cum spuneam, am devenit spectatori ai societăţii-spectacol, care simulează democraţia. Ce s-a degradat realmente ţine de faptul că nimeni nu mai admiră pe nimeni. În fostul regim, oricine avea multă „carte”, de pildă, era „cineva”. Astăzi, cu Google, toată lumea poate părea cultivată, dacă i se acordă cinci minute de căutare. S-a prăvălit peste noi şi „corectitudinea politică”. O altă utopie represivă, care susţine, printre altele, că fiecare e cel mai bun şi că minorităţile sunt „mai egale” decât majorităţile. Dacă n-a mers cu aberaţia comunistă, să încercăm fabricarea omului nou măcar în laboratorul anti-discriminare menit să culpabilizeze normalitatea. În asemenea condiţii, publicul nu mai are dreptul să admire: e chemat să invidieze, să acumuleze frustrări sau să copieze anti-modele. Becali îl copleşeşte pe Neagu Djuvara.

Declinul admiraţiei ţine şi de furia paradoxală cu care „trebuie” distrus piedestalul oricărui „idol”: personalităţile publice sunt populare doar dacă nu au nimic ieşit din comun… Dar cum să mai admiri pe cineva, dacă toată lumea se căzneşte să demonstreze că nu merită ? E firesc să admiţi că omul excepţional e şi el om: nu spunea Montaigne că, oricât de înalt ar fi tronul pe care stăm, tot în cur şedem pe el? Pe de altă parte, popoarele care nu mai au ce să admire, au ce să urască. Începând cu ele însele.