De același autor
Ţările occidentale au trecut la „societatea-spectacol” în circa patru decenii, începând cu anii 60 ai secolului trecut.
Noi am „adoptat” acest model abia după anii 2000 şi l-am implemetat excesiv, aşa cum face orice neofit: nu are măsură, e doar zelos! Dar ce este „societatea-spectacol”? Reţin numai două trăsături majore: prima este legată de confuzia totală dintre reputaţie şi notorietate. Reputaţia e onoarea socială a unui individ eminent în profesia sa, oricare ar fi ea. Notorietatea e gradul în care o persoană le devine cunoscută celorlalţi. Nu ca atare, ci doar sub raportul unei imagini, care diferă, în bine sau în rău, de realitatea persoanei respective. Reputaţie poate avea cineva care şi-a demostrat excelenţa prin studii, prin creaţie, în economia privată sau în serviciul public. Notorietatea poate avea oricine, de la infractor, până la oaia Dolly. Dacă reputaţia este premiul de consolare al unei elite autentice, notorietatea include orice, indiferent de valoarea „celebrităţii” în cauză.
A doua trăsătură a societăţii-spectacol este caracterul ei popular: poporul se uită la el însuşi, prin intermediul unei telenovele permanente. E aici o formă de alinare a cenuşiului cotidian, un loc al tensiunilor defulate, dar şi o idolatrie, în sensul cel mai pâgân: star-sistemul societăţii spectacol seamănă cu „legendele Olimpului”, în care îi vedem pe zei comiţând, sub presupusa lor divinitate, toată gama păcatelor omeneşti. Din 1968, anul revoluţiei sexuale, totul a devenit „pop”: muzica, moda, politica, sportul sau artele plastice. Orice formă de „elitism” a intrat în ciocnire directă cu această nouă eră a maselor (căci o eră a maselor fusese şi cea nazistă, dar în cu totul alt sens). Cum nu există societate care să nu producă modele, deci să afirme drepturile unei elite, star-sistemul a găsit un compromis: notorietatea anumitor oameni de valoare e dovada că ei sunt nu doar valoroşi, ci şi populari. Prin urmare, au dreptul să existe public.
Să luăm un exemplu din literatură: Dan Brown e un scriitor foarte slab, dar e cel mai citit. Paolo Coehlo e un autor mediocru, dar „îndrăgit” (în stilul succesului de care s-a bucurat la noi Octavian Paler). Mario Vargas Llosa e un autor de top, premiant Nobel, dar cu mult mai puţini citititori decît ceilalţi doi. Toţi trei fac parte din starsistemul industriei globale a cărţii, însă valoarea lor e invers proporţională cu notorietatea lor. Partea proastă e că sute de alţi scriitori formidabili rămân autori de nişă, pentru că starsistemul are un casting restrâns: nu poţi distribui în rolurile telenovelei pe toată lumea ! Cu atât mai rău pentru cei care nu intră în schemă…
Şi la noi, e la fel. Circa 1000 de români fac parte din star-sistem. Politicieni, câţiva intelectuali publici, ziarişti, oameni de afaceri, avocaţi, clerici, artişti, sportivi, cărora li se adaugă un număr restrâns de „vedete”, care nu se pricep, săracele, decât la meseria de vedetă ! Aceşti 1000 (cifra e desigur aproximativă) fac ştirile, umplu ecranele, formează opinia, gusturile, stabilesc valorile şi sunt criticate sau adulate de publicul spectator. Nu e deloc democratic. Dar ce sa-i faci ? The show must go on!
