Croaţia se alătură 'Iugoslaviei' numită Uniunea Europeană

După eşecul integrării coerente a României şi Bulgariei în Uniunea Europeană, Bruxellesul a anunţat că viitorii candidați vor fi supuşi unei analize mult mai riguroase. Cu toate acestea, abordarea utilizată de UE în relaţia cu statul român a fost deseori repetată şi în negocierile cu Croaţia (excepţie făcând situaţiile în care interesele membrilor de bază ai Uniunii au primat).

Croaţia a intrat în UE la 1 iulie 2013 într-un moment în care Uniunea este profund aca­parată de probleme economice nesfârşite. România şi Bulgaria au beneficiat de pe urma aceleiași lipse de rigurozitate din par­tea UE înainte de anul 2007. Pro­ble­mele care au distras atenţia Uniunii Eu­ropene de la baronii locali ai României şi de la diferite personaje ale mafiei bulgare erau neînsemnate, în comparaţie cu as­pectele financiare ale crizei din zona euro legate de integrarea a 12 noi membri într-o perioadă foarte scurtă de timp.

Conform regulilor tratatului de ade­rare concepute pentru a ac­ce­lera integrarea, cel de-al 28-lea stat membru UE va fi obligat să adere la moneda unică, Croaţia fi­ind nevoită să contribuie pe viitor la sal­varea statelor afectate de criză, aşa cum a făcut şi Slovacia în trecut. În caruselul fi­nanciar, această contribuţie se va întoarce teoretic în Croaţia sub forma transferurilor de fonduri menite să susţină eforturile sa­le de modernizare şi să îi permită să intre în competiţie cu membrii tradiţionali ai Uni­unii. 13,7 miliarde de euro ar trebui puşi la dispoziţia Croației până în anul 2020. Există însă numeroase restricţii care ar putea face ca aceşti bani să fie imposibil de obţinut de către statul croat. De exem­plu, lobby-ul puternic al Verzilor din sis­temul UE face ca fondurile acordate pen­tru agricultură să trebuiască să respecte o listă lungă de precondiţii ecologice. Acest lucru poate însemna că fermierii croați se vor afla în imposibilitatea de a produce ce­ea ce doresc consumatorii, situație destul de neplăcută pentru ideologii de la Bru­xelles.

30% din populaţia Croaţiei lucrează în sec­torul public şi, precum echivalentul său românesc, birocraţia croată este mai de­grabă preocupată de respectarea unui set enorm de reglementări decât de re­zol­va­rea unor probleme concrete. Elita politică şi statul continuă să influenţeze covârșitor activitatea economică: lansarea unei afa­ceri în Croaţia durează în medie 61 de zi­le. Pentru UE, modernizarea birocraţiei a reprezentat o prioritate mult mai mică de­cât în cazul României. Pentru Croația nu s-a creat niciun regim special de mo­ni­to­rizare a activităţii din justiţie şi an­ti­co­rupţie. Odată ce a devenit clar că România şi Bulgaria erau pur și simplu insuficient pre­gătite pentru a răspunde provocărilor care însoţesc statutul de membri ai UE, instituţiile de la Bruxelles au declarat că, în negocierile cu viitorii membri, pro­ble­mele dificil de rezolvat vor fi abordate de la început. Însă această strategie nu s-a aplicat în cazul Croaţiei şi nu pare că se va aplica nici în cazul viitorilor aderenți la UE.

Povestea lui Ivo Sanader, primul ministru al Croaţiei între 2003 şi 2009, este un exem­plu clar al modului în care corupţia a ajuns să prospere chiar în inima gu­ver­nului. Începând cu anul 2000, Sanader a fost liderul partidului naționalist aflat la conducere încă din 1991, când Croația își obținea independenţa faţă de Iugoslavia dominată de sârbi. Negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost demarate în timpul mandatului lui Sanader, în anul 2005. Cu toate acestea, reformele au stag­nat sau au fost simulate, precum în cazul României anilor 2000, când Adrian Năs­ta­se a fost, pentru scurt timp, stăpânul des­tinului României. Eliminat de la con­du­cere în anul 2009 şi pus sub acuzație pen­tru corupţie, „Domnul Europa“ al Croaţiei a fost condamnat la 10 ani de închisoare în anul 2012. Spre deosebire de cazul „în­ţeleptului om de drept şi diplomat“ de pe Dâmboviţa care s-a ciocnit cu legea, Sa­nader este un personaj decăzut şi renegat total de propriul său partid.

În prezent, doar 39% dintre croaţi sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană, procent mult mai mic decât numărul ce­lor care s-au exprimat pentru aderare în 2007 în România. Spre deosebire de Ro­mânia de atunci, aşteptările croaţilor pri­vitoare la aderare sunt mai degrabă rea­liste şi mai puţin zugrăvite în culorile vi­surilor disperate ale unui progres rapid. Cro­aţii văd Uniunea Europeană ca pe pro­priul cămin, în ciuda zvonurilor din ce în ce mai accentuate despre mersul tot mai șchiopătat al Uniunii. Poate că în trecut exista dorinţa de a evada din periferia bal­canică pentru a se alătura centrului eu­ro­pean. Însă având în vedere situația eco­nomică problematică în care se află Slo­venia, cel mai central-european stat din­tre fostele republici iugoslave, croaţii îşi fac puţine iluzii că UE ar fi pentru ei „pă­mântul făgăduinţei“.

Croaţii sunt cât se poate de conştienţi de faptul că apartenenţa la UE le va fi be­nefică doar în măsura în care se vor ridica prin propriile eforturi, şi nu printr-o intervenţie binevoitoare a tutorilor de la Bruxelles. În timpul conflictelor din Iu­goslavia anilor ’90 nu a existat nicio astfel de bunăvoinţă din partea UE, iar aceste războaie au arătat că soft power-ul eu­ropean este de fapt un miraj. Americanii au fost aceia care au pus punct campaniei dictatorului postcomunist Slobodan Mi­loşevici. Însă astăzi americanii sunt de­parte de Europa, fiind acuzaţi de statele aflate la cârma UE - pe fondul dez­vă­luirilor lui Edward Snowden şi WikiLeaks - că aplică Uniunii un tratament ase­mă­nător celui destinat inamicilor săi.

Măcar croaţii au înfiinţat un mi­nister separat, condus de un viceprim-ministru, care încearcă să acceseze cât mai eficient fonduri europene. Ca şi România, Croaţia deţine teren arabil de calitate şi chiar un potenţial turistic mai atrăgător pe coasta Adriaticii. Există, totodată, o tradiţie industrială pe care se poate clădi. Însă Croaţiei îi lipseşte un stat orientat spre dezvoltare şi o clasă politică preocupată nu doar de propriile interese, ci şi de cele ale naţiunii ca întreg. Croaţia este un importator net de alimente pe pe­rioada verii. Cu toate acestea, întinderi mari au rămas necultivate, din cauza in­ca­pacităţii statului de a restitui terenurile aflate în proprietate publică acelor familii care sunt deţinătoarele lor de drept. Exis­tă cu siguranţă riscul ca cele mai bune ac­tive economice ale Croaţiei să fie cum­pă­rate la preţuri de chilipir de către com­panii multinaționale europene apropiate partidelor de la conducerea UE care au fă­cut agenda și condițiile de aderare ale Cro­ației. În cazul în care cel de-al 28-lea stat membru al UE va deveni practic o colonie economică a celor mai puternice state din Uniune, emigrarea la scară largă nu va întârzia să apară.

Croația are 4 milioane și jumătate de locuitori. 20% din totalul populației este în șomaj, iar mai mult de jumătate dintre tinerii croați nu au un loc de muncă sau perspective reale de angajare. În ace­lași timp, legăturile economice ale Croației cu restul statelor din fosta Iugoslavie sunt pe cale să se deterioreze, din moment ce, odată cu aderarea la UE, Croația nu va mai avea legături de liber-schimb cu aces­te state. Este o veste proastă pentru ve­cinul său principal, Bosnia. Bruxellesul re­cunoaște că redresarea economică este cheia pentru reconciliere etnică. Însă, ter­menii intrării Croației în UE, lipsiți de imaginație, de altfel, subminează șansele de succes ale procesului de pace bosniac.

Croația se alătură unei entități regionale care pare să fi uitat motivele aflate la baza rezultatelor pozitive obținute anterior. Rolul Uniunii a fost acela de a împăca foști adversari, așa cum a fost cazul Germaniei și al Franței. Acum apar noi blocuri di­vi­zate, pe lângă cele dintre nordul și sudul zonei euro. Croația ar putea descoperi cu­rând că se alătură unei federații pan­eu­ropene care comite câteva dintre erorile care s-au dovedit a fi fatale pentru fosta Iu­goslavie.

În primele decenii, prioritatea Uniunii Eu­ropene a fost aceea de a crea condiții eco­nomice care să permită celor care au su­ferit consecințele dezastruoase ale celui de-al doilea război mondial să își re­cons­truiască viețile și să întemeieze familii. Aceste obiective par să fi fost uitate, pe măsură ce elitele, din ce în ce mai des­prinse de preocupările de zi cu zi ale so­cietăților, acționează în principal în be­neficiul intereselor financiare și eco­no­mice, ale căror excese aruncă UE într-o cri­ză catastrofală.

În mod ironic, România a fost doar un spec­tator al drumului dificil al Croaţiei spre destinul său european. Nu au existat semne care să dovedească că statul croat ar fi solicitat sfatul României sau ar fi ana­lizat experiența intrării sale în Uniune. Cu toate acestea, croații ar avea o viaţă mai uşoară în clubul european plin de cap­cane, dacă ar cerceta de ce PIB-ul Ro­mâ­niei este de 48% din media UE, după toate sacrificiile pe care cetățenii săi le-au făcut pentru a se alătura Uniunii.

Traducere de SIMONA SOLOMON