De același autor
Succesul celor opt state din centrul si estul continentului, care s-au alaturat Uniunii Europene in 2004, reprezinta, probabil, cel mai incurajator progres inregistrat de o Europa ce pare adesea in deriva. Ritmul cresterii economice in aceste tari este sensibil mai mare decat cel al primelor state membre UE (in 2004, acesta a fost de 6%, fata de numai 2% pentru cele din urma). Intr-un fel sau altul, ele si-au dovedit devotamentul pentru idealul european atata timp cat identitatea nationala nu le-a fost periclitata. Tarile care s-au aflat sub ocupatie vor fi intotdeauna circumspecte in privinta proiectelor internationale, mai ales pentru ca au avut foarte mult de suferit de pe urma includerii abuzive in sfera de influenta sovietica.
In majoritatea tarilor, fondurile UE sunt folosite pentru imbunatatirea infrastructurii, dar, din pacate, acest lucru nu se intampla si in Romania. Initial, “batrana Europa” si-a manifestat ingrijorarea, de altfel nefondata, fata de rezultatul procesului de extindere catre Est, asteptarile in acest sens fiind reduse. Au existat temeri legate de aparitia fenomenului de “dumping social”, cu muncitori polonezi invadand piata fortei de munca din Franta si Germania. Pentru a evita acest potential pericol, guvernele au impus imediat o serie de restrictii (pe care Elvetia, nefacand parte din Uniune, le-a desfiintat printr-un referendum luna trecuta). Cu toate acestea, in Marea Britanie temerile nu au cunoscut aceeasi amploare si, ca urmare, peste 130.000 de cetateni ai noilor state membre din Estul Europei au ajuns pe teritoriul britanic incepand cu luna mai a anului 2004, contribuind la mentinerea unui ritm destul de ridicat de crestere economica.
In Europa Occidentala, stereotipiile legate de noile state membre au disparut destul de greu. Pana de curand, se presupunea ca vor fi necesari 50 de ani pentru ca democratiile lor sa ajunga la maturitate. Rusia a fost - si este - preferata uneori ca partener activ deoarece a reprezentat intodeauna o entitate palpabila, spre deosebire de galaxia celorlalte state mai mici.
Nou venitii au chiar mai putine prejudecati decat “batrana Europa”. Ei considera ca perspectiva extinderii catre sud-estul Europei, incluzind aici si Turcia, este binevenita (chiar daca acest lucru presupune o scadere a fondurilor UE pe care ei insisi le obtin). Ei nu vor sa traiasca la periferia UE si sa se expuna in fata unor vecini dificili; vor ca statele est-europene sa devina mai stabile printr-un proces de “europenizare” si cred ca, daca Rusia este intr-adevar fidela propriului destin european, ar trebui sa salute extinderea UE catre Est.
Prin urmare, este foarte probabil ca Varsovia si Ljubljana vor rasufla usurate deoarece Austria, liliputanul stat alpin, incapabil sa treaca peste complexele legate de anul 1683, cand armata turca a ajuns pana la portile Vienei, nu a fost lasata sa blocheze inceperea negocierilor pentru aderarea Turciei de la inceputul lunii octombrie. Caracterul islamic al Turciei nu reprezinta un motiv de ingrijorare pentru noile state membre din Estul Europei. O explicatie ar putea fi educatia religioasa destul de solida a societatii in aceste tari, in comparatie cu Occidentul laic. De asemenea, statele est-europene sunt impresionate de dimensiunile si profesionalismul fortelor armate turcesti, care ar putea intari capacitatea militara destul de firava de care dispune in prezent Uniunea. Ele sunt constiente ca, daca Turcia intra in UE, furnizarea resurselor de petrol si gaze naturale va fi mai sigura. In prezent se bazeaza pe Rusia, dar o ruta alternativa pentru conducte care sa vina din Orientul Mijlociu ar reduce din temeri.
Axa Moscova-Berlin-Paris
In mod firesc, decizia Rusiei lui Vladimir Putin de a sarbatori cu mare fast, in Piata Rosie din Moscova (la 9 mai anul acesta) cea de-a 60-a aniversare de la terminarea razboiului in Europa, a produs multa neliniste. Diferentele de perceptie a trecutului i-au determinat pe presedintii Estoniei si Lituaniei sa stea deoparte. Presedintele polonez, Aleksander Kwasniewski, a luat parte la eveniment, dar a fost atacat de ministrul rus de Externe pentru ca a condamnat Tratatul de la Ialta din 1945, considerat cantecul de lebada al independentei Poloniei inauntrul granitelor de dinainte de razboi. Pentru polonezi, nemultumirea legata de Tratatul de la Ialta reprezinta “un pacat inconstient”, a declarat purtatorul de cuvant al lui Putin.
Ne putem da seama cu usurinta de ce Putin considera ca anul 1945 este pentru Rusia punctul culminant al unui secol XX devastator. Istoria trebuie rearanjata si rediscutata pentru a raspunde cerintelor unei tari care se confrunta cu probleme interne alarmante. Statele membre din Estul Europei au cerut Bruxelles-ului si principalilor sai actori sa ia aminte la reticenta cu care Rusia priveste o evaluare cu cartile pe fata a istoriei recente. Ele subliniaza ideea ca o relatie normala cu vecinii din Occident nu e posibila fara un efort constructiv de a trece peste divergentele trecutului, oricat de incomod s-ar dovedi acest proces. Exista ingrijorarea legata de faptul ca la Paris si Berlin predomina o politica “pro Rusia” pentru a face pe plac colosului din Est, care, desi aflat pe o panta descendenta, detine inca monopolul asupra resurselor de petrol si gaze naturale.
Aceasta neliniste a iesit la suprafata in aceasta toamna, cand Germania a semnat un tratat cu Rusia pentru o retea de conducte care sa transporte gaze naturale direct prin Marea Baltica, ocolind ruta terestra prin Polonia. Oficialitatile de la Varsovia au incercat, fara succes, sa faca din asta o problema a UE, sustinand ca statele membre ar trebui sa isi uneasca fortele, si nu sa incheie tratate bilaterale care ar putea dauna partenerilor europeni in eventualitatea in care Rusia ar incerca sa intimideze statele mai mici.
Nu este de condamnat presupunerea polonezilor ca aceasta a fost o razbunare din partea Germaniei pentru sprijinul acordat de noile state membre est-europene interventiei SUA in Irak. Trupele poloneze sunt inca acolo. Acest sprijin pentru aventura administratiei Bush in Irak i-a smuls lui Jacques Chirac, in 2003, acea declaratie incendiara: “Ati ratat o mare ocazie sa va vedeti de treaba”. Cu acest prilej, Bratislava si Varsovia au remarcat ca era prima data, dupa 1989, cand o mare putere li se adresa cu un discurs atat de categoric.
Tari precum Polonia si Slovacia pot oferi Occidentului date noi despre Rusia, Ucraina si Belarus. Succesul inregistrat de noile state membre care se invecineaza cu fosta Uniune Sovietica este recunoscut de majoritatea locuitorilor din Rusia si din imprejurimi. Dar, asa cum sublinia de curand un foarte cunoscut politolog francez, nu trebuie subestimat rolul pe care-l joaca ignoranta, atingand unerori cotele cele mai inalte, a factorilor de decizie din Occident fata de estul Europei. Daca presedintele Kwasniewski nu s-ar fi implicat inca de la inceput in Ucraina, incercand sa impiedice o confruntare cat se poate de serioasa in timpul scrutinului indecis care a dus la “Revolutia portocalie”, oare UE ar fi procedat mai bine? In cazul in care s-ar fi ajuns la un compromis, in urma interventiei Bruxelles-ului, e foarte probabil ca acesta ar fi intarit puterea fortelor pro-oligarhice.
Statele membre slave si baltice sunt ingrijorate de absenta unei politici clare a UE in privinta existentei in regiune a unor potentiale tari posesoare de arme de distrugere in masa sau sustinatoare ale terorismului. “Daca vreti sa fiti credibili, trebuie sa aveti o astfel de politica”, a afirmat un analist slovac. Exista chiar temerea ca o criza neprevazuta ar impinge UE in situatia periculoasa de a improviza, ceea ce ar putea duce la o reconciliere nedorita cu agresorii. Probabil ca cei mai abili experti in geopolitica de la Moscova au tras invataminte din felul in care UE a gestionat cazul criminalilor din fosta Iugoslavie. In prezent, acestia sunt fie sub urmarirea, fie in custodia Tribunalului International pentru Crime de Razboi de la Haga, pentru atacurile oribile asupra civililor din perioada 1991-1995. La intalnirea cu Tony Blair din 4 octombrie, Putin si-a exprimat indignarea in legatura cu interventia Occidentului in Kosovo, in 1999 - un avertisment la adresa UE si NATO de a nu-si baga nasul in problemele Belarusului sau ale Caucazului atunci cand liderii autoritari actioneaza in forta pentru a reprima revoltele populare.
O parte din fostele state ale Pactului de la Varsovia se tem de un nou “concert al Europei” in care axa Moscova-Berlin-Paris sa decida soarta tarilor aflate la mijloc, asa cum s-a intamplat in Europa anilor 1815-1848, in era Metternich. Fiind constiente de faptul ca, in prezent, UE nu poate asigura securitatea Europei Centrale si de Est, noile state membre privesc catre SUA, in ciuda indoielilor destul de mari pe care le au fata de politica oficiala a Washingtonului din ultimii ani. “Sunteti in pericol sa pierdeti Europa”, l-am auzit de curand pe unul dintre analistii politici din Cehia avertizandu-i pe oficialii americani. In Europa Occidentala sentimentele liberale si pacifiste sunt cele mai puternice de la terminarea razboiului din Vietnam incoace. Gerhard Schroeder s-a bazat pe aceste sentimente pentru a-si salva Partidul Social Democrat de la o grea infrangere la alegerile din 2002, si din nou, in 2005. Ingrijorarea Poloniei si a tarilor baltice in privinta Rusiei nu pare sa-i afecteze pe liberalii cosmopoliti din Occident. Influenta lor e foarte puternica in cadrul UE, unde neincrederea in politica SUA este unul din putinele sentimente care-i solidarizeaza. In anii urmatori, delegatiile oficiale ale noilor state membre vor fi puse in fata acestei viziuni a Bruxelles-ului asupra lumii. Totusi, este greu de crezut ca influenta SUA va scadea in Polonia si in celelalte noi state membre atata timp cat Rusia ramane un vecin imprevizibil, iar principalele state membre UE nu reusesc sa functioneze la unison.
Cand eram la Praga, mi-a trecut prin minte ca UE ar putea fi intr-o situatie similara cu cea a Uniunii Sovietice din 1968. Atunci ei au avut de ales intre a desfiinta “Primavara de la Praga”, perceputa ca un experiment al comunismului cu fata umana, sau a astepta sa vada daca aceasta ar putea duce la reintinerirea proiectului de stat socialist. Cu o majoritate la limita, Biroul Politic de la Moscova a decis, in cele din urma, sa trimita tancurile. Avand in America un model nefericit din cauza campaniei dezastruoase din Vietnam, rusii au ratat ocazia de a-si prezenta intr-o lumina pozitiva, in fata Occidentului, sistemul social. E foarte greu de spus daca experimentul Dubcek ar fi grabit eliberarea satelitilor de sub controlul sovietic, ducand la aparitia unor figuri cu vederi mai largi la Moscova. Un sistem sovietic manipulator, condus de oameni talentati in arta PR-lui si capabili sa duca de nas UE prin promovarea unui proces de liberalizare de fatada, ar fi putut sa se substituie foarte usor unui dezghet real si complet.
Negocierile cu Turcia
Astazi, UE se afla la rascruce. Problema legata de admiterea Turciei ca membru cu drepturi depline o imparte, practic, in doua tabere egale. Integrarea acestui stat musulman ar putea fi o oportunitate pentru UE de a-si stabiliza granitele din sud-est si de a dezvolta relatiile cu comunitatea musulmana, asociindu-se cu unul dintre principalii sai actori. Pe de alta parte, dimensiunea si specificul cultural al acestei tari ar putea genera o stare extrem de tensionata in cadrul Uniunii. Pana saptamana trecuta, se parea ca initiativa va apartine celor precauti care vor sa amane intrarea Turciei, in ciuda faptului ca prima solicitare pentru aderare a fost facuta tocmai in 1963.
Rezultatele perioadei de negocieri dure cu Ankara ce va urma vor da masura increderii in sine si a elasticitatii de care dau dovada cei ce doresc sa-si lase amprenta asupra istoriei, dar se lovesc de nehotararea si indoiala dinauntru. In prezent, cele mai dinamice si increzatoare in propriile forte sunt chiar noile state membre UE de la frontiera de est. Ele au trecut printr-o serie de schimbari politice si economice foarte dure, construind o economie de piata si o politica democratica. Prin comparatie, acceptarea Turciei ca membru cu drepturi depline reprezinta o provocare mult mai modesta pentru UE. Daca aceste tari le-ar putea convinge si pe celelalte membre - atat de preocupate de propriile interese, cu populatii imbatranite si economii in regres - sa accepte Turcia, in ciuda riscurilor inerente, acesta ar putea fi un nou inceput pentru UE. Dar foarte rar s-a intamplat ca Occidentul sa vina cu raspunsuri noi la eternele “intrebari ale Estului”, indiferent de forma pe care au luat-o acestea. Putem spera ca increderea si generozitatea noilor state membre sa inspire Bruxelles-ului o atitudine mai curajoasa in privinta Turciei, in vremurile critice care ne asteapta.
Traducere de Cristina Spatarelu
(Subtitlurile apartin redactiei)
