De același autor
*
Marti, 19 august 2003, putin dupa 4 si jumatate dupa amiaza, William von Zehle, 52 de ani, pompier al trupelor auxiliare americane aflate la Bagdad, se pregatea sa iasa din camera cu echipamente de interventie. O lumina portocalie a navalit deodata pe geamuri si l-a trantit jos pe Zehle. Dupa ce si-a bandajat mainile taiate de cioburi, Zehle a navalit pe usa afara si a inteles imediat ca sediul ONU, aflat la 100 de metri distanta, a fost distrus de o bomba. Zehle nu e un om tocmai suplu, dar dupa cateva minute si-a dat seama ca a ajuns primul in ruinele fostului sediu ONU. I s-a parut, mai intai, ca aude undeva, sub un morman de betoane, o miscare. A coborat printre planseuri si asa l-a intalnit pe Sergio. William von Zehle a vorbit apoi trei ore fara intrerupere. A aflat mai intai ca omul prins sub daramaturi se numeste Sergio. Abia seara tarziu avea sa afle numele intreg: Sergio Vieira de Mello. Si functia: seful misiunii ONU in Irak. Si reputatia: diplomat faimos, al doilea om in ierarhia Natiunilor Unite. Si destinul: un brazilian frumos si la 55 de ani, cult, curtat de toate guvernele lumii si rasfatat de viata pana in dupa amiaza prea portocalie de la Bagdad. Zehle a vorbit trei ore: "Sergio, nu-mi face asta! Cu mine n-ai voie sa adormi! Vorbeste! Spune ceva!". Zehle stia bine, dupa 30 de ani de focuri stinse si oameni salvati, ca Sergio nu trebuie lasat sa-si piarda cunostinta. Si Sergio a povestit: mai intai despre Rio, locul in care a copilarit. Apoi despre copii si familie, despre cum i se pare New York-ul, dar Connecticut - locul in care a copilarit von Zehle?, despre un pian din casa parintilor si nimic despre numele, reputatia si destinul lui. Incet-incet, Sergio a inceput sa-si piarda glasul. Planseele apasau prea tare. Apoi s-a facut liniste. William si Sergio s-au imprietenit repede, iar prietenia lor a durat trei ore.
*
Ce s-a intamplat intre aceste doua amintiri? Intre aceste doua amintiri in care cineva - acelasi cineva - desfigureaza omul? Ce se mai putea petrece, oare, intre aceste doua feluri - aceleasi - de a regasi in vecinatatea mortii sensul vietii? Unii spun ca au trecut doi ani. Poate, desi atat raul, cat si binele absolut cuprinse in aceste doua amintiri ne spun, de fapt, ca 11 septembrie continua de doi ani. Altii spun ca intre timp s-au petrecut si se mai petrec razboiul din Afganistan, razboiul din Irak si noul razboi din Irak. Poate. Dar lucrul cel mai insemnat al acestor doi ani trebuie cautat in alta parte si in alte minti. In oglindirea ciudata a evenimentelor care s-au aratat prima oara pe geamurile spalate de Rocko Camaj, dar au fost apoi deformate de mintile cele mai pretuite si ascultate ale contemporanilor nostri educati. Dupa doi ani, stim mult mai bine cine e de fapt marea victima a evenimentelor din 11 septembrie, marele disparut al timpurilor noastre.
Avem acum suficiente dovezi vorbite sau scrise si putem trece la identificare: am pierdut in acesti doi ani mult din datoria de respect a sufletului omenesc in fata durerii si mai mult din puterea mintii in fata raului si aproape toata demnitatea pe care ne-au lasat-o in grija secole de cultura si credinta occidentale. Sa incepem chiar de aici. De la cultura si credinta de care universitatile, oamenii de gust si de condei, cronicarii isteti si tinerii lor invatacei au invatat sa se fereasca. Precum abilul lor prieten, de tamaie. Dupa 11 septembrie, nimeni n-a mai gasit de cuvinta sa se ascunda. Explozia si focul care au mistuit turnurile au dat la o parte capacul. Multi dintre semenii nostri educati s-au simtit deodata liberi, ba chiar obligati, sa se rafuiasca, sa isi ia revansa strigand in gura mare tot ceea ce pana atunci se spunea mai mult prin sali de clasa, seminarii si alte locuri in care tinerii sunt trimisi sa invete. In doi ani, revolta impotriva vietii si a ratiunii a transformat 11 septembrie in nimic. 11 septembrie a devenit anti-11 septembrie, ora zero a unei lumi, in care victimele sunt opresorii, iar calaii sunt victime cu drept sfant de razbunare. Rocko Camaj nu stia sa citeasca prea bine englezeste, dar da din maini mai mult decat a dat vreodata, pentru ca intre timp Alice Walker, o romanciera "afro-americana" a gasit de cuviinta ca trebuie sa ne spuna ce crede despre 11 septembrie: "Oare ar rezista, in armura sa rece, Bin Laden, daca i-am aminti de toate lucrurile bune pe care le-a facut? Oare ce s-ar intampla cu el daca l-am ajuta sa inteleaga importanta vietilor pe care le-a distrus? Cred mai departe, cu tarie, ca singura pedeapsa care da roade e dragostea".
Pe 9 octombrie 2001, ziua in care revista Village Voice a publicat acest gand de pietate pentru Satana, ruinele turnurilor ardeau inca. Ardeau insa in calitate de artefact, caci pe 18 septembrie 2001, compozitorul german Karlheinz Stockhausen, idolul noii muzici, proclamase, intr-un interviu acordat agentiei DPA, disparitia mascarului si aparitia capodoperei: "Ce s-a intamplat la New York e un lucru care cere sa ne reasezam creierele, cea mai mare opera de arta a tuturor timpurilor. Ganditi-va: tipii aia au reusit intr-un singur act lucruri la care noi nici nu indraznim sa visam. Au repetat timp de 10 ani, cu fanatism, un concert la capatul caruia au murit. E cea mai mare opera de arta a intregului cosmos. Ma simt neputincios. In fata unei asemenea opere, noi compozitorii suntem zero".
In ultimele zile ale lui octombrie 2001, ruinele opera de arta au devenit si lucrare de marxism aplicat. Dario Fo, dramaturg italian, laureat la Premiului Nobel 1997: "Marii speculanti ai economiei americane lasa in fiecare an milioane de oameni sa moara in mizerie. Ce inseamna in comparatie cu asta 20.000 de morti la New York? Indiferent de autori, violenta de la New York e fiica legitima a exploatarii inumane si foametei".
Lista e lunga, atat de lunga, incat ea s-a transformat in permanenta, in starea de spirit majoritara intre cei ce pretind ca emit viitorul. Cele trei exemple de mai sus au fost urmate de 3.333. Exista deja un anti-papa venerat de la care se trag scriptural pana si virgulele celor 3.333: Noam Chomsky. Exista carti care deconstruiesc "adevaratul" 11 septembrie si exista editoriale care ne bat peste ochi pentru ca ne lacrimeaza de jalea a trei mii de oameni, dar nu de soarta balenelor prea vanate. Exista, in genere, o bucurie tot mai mare in cinism, iar cinismul se numeste noua libertate. Dreptul de a te lasa ucis a devenit un drept fundamental si numai el poate repara nefericirea celor ce sunt obligati sa ne ucida. Cam asta s-a intamplat in ultimii doi ani.
