De același autor
Corespondenta mortala pe care o purtam cu islamul a ramas în parte necitita, în parte prost înteleasa. E, însa, în firea celor setosi de anihilare sa se balbaie, grabiti de presentimentul victoriei, si sa limpezeasca, astfel, fara voie, mesajul pe care cautau sa-l ascunda. Pana miercurea trecuta, mesajul spunea: ne-ati jignit! Drept-credinciosii musulmani si-au explicat sentimentele punand pe foc ambasade si consulate occidentale, iar opinia educata a europenilor s-a grabit sa ia la cunostinta sarguincios. Caricaturile daneze au fost, aproape peste tot, repudiate. Liderii de opinie au produs rapid un nou set de scuze, iar militantii corecti ai mediilor academice au plesnit din bici, în directia proastelor moravuri ale opresorului european. Mesajul islamic a fost castigatorul categoric al bataliei caricaturilor. Insa, în dupa-amiaza zilei de 22 februarie, doi barbati au patruns în marea moschee al-Askariya, din Samarra.
Sacrilegiu musulman antimusulman
Explozia a distrus aproape complet zidurile si acoperisul placat în aur. Moscheea venerata de siitii irakieni a fost construita în 944 si adaposteste mormintele imamilor al-Hari si al-Askariya, urmasi directi ai Profetului. Cei ce au atacat moscheea stiau bine ce fac. Nu se poate imagina un sacrilegiu mai adanc si o înjosire mai dureroasa pentru lumea musulmanilor siiti. Cine si de ce a urzit o asemenea umilinta? Vorbind la trei zile dupa blasfemie, ayatollahul Ali Khamenei, lider suprem al Republicii Islamice Iran, a ajuns, cumva, la concluzia ca “firele duc la serviciile secrete americane si israeliene”. Uneori, minciuna e, pur si simplu, obositoare. Ideea unei conspiratii americano-israeliene ne spune, cel mult, ca negurosii lideri islamici învata umorul cu o stangacie de autist. Adevarul elementar e ca musulmanii au fost umiliti de frati musulmani, iar islamul a fost insultat, pangarit si luat în desert, fitile si timere, de credinciosi musulmani. Explozia de la Samarra a mutilat un monument sacru. Ce se poate restaura sau reconstrui se va restaura si reconstrui. Insa pretentiile mincinoase de aparatori ai credintei, pe care mulahatul de serviciu le-a tot vanturat prin presa si pe strazile Europei, sunt tandari si nerenovabile.
Copenhaga infratita cu Samarra
Exact cand era pe punctul de a hipnotiza opinia culta si naiva europeana pe baza ipotezei-descantec, dupa care onoarea islamica e ultima forma vie de demnitate într-o lume corupta, mecanismul propagandistic a clacat si si-a expus resorturile. Deodata, multa lume a început sa-si aduca aminte ce ar fi trebuit sa stie de la bun început: adevarata caricatura a Profetului n-a fost desenata la Copenhaga, ci în inima lumii islamice. Palmaresul e cumplit. Nu exista prigonitor mai mare de Dumnezei si religii decat militantismul islamic. Sa rasfoim. Indignatii sufocati de afrontul danez au la activ atacul descalificant asupra marii moschei din Samarra. Dar si dinamitarea uriaselor statui ale lui Buda, în Afganistan. “N-am distrus decat pietre!” - a hohotit, pe 2 mai 2001, unul din liderii talibani care au facut pulbere monumentele de la Bamiyan. In Nigeria, demolarea bisericilor anglicane e o procedura standard în netezirea drumului spre Califat. In Gaza, dupa retragerea israeliana, noua libertate a fost celebrata prin incendierea si pulverizarea sinagogilor. Numai o contorsiune bolnava a imaginatiei poate împaca acest gen de cazier religios cu pretinsa sensibilitate religioasa care a pus în miscare campania antidaneza. Insa ipocrizia lesinului religios simulat pe strazile si pe ecranele occidentale e mult mai mult decat un caz de analfabetism etic. Cine priveste cu atentie va gasi rostul ascuns al acestei uriase operatiuni de învaluire. Atat campania daneza, cat si profanarea de la Samarra sunt gesturi programate. Ele urmaresc obiective precise si sunt parte a aceluiasi efort de anihilare culturala.
Culturism religios
De ce au decis liderii propagandei islamice sa pedaleze pe indignare, în cazul caricaturilor daneze? Primul nivel e evident: Siria si Iranul dospesc, separat, în crize de credibilitate. Siria, pentru ca are de ascuns instrumentarea asasinarii fostului prim-ministru libanez Harirri si, odata cu ea, ambitiile de putere regionala proterorista si antiisraeliana. Iranul, pentru ca proiectul nuclear al lui Ahmadinejad are nevoie de o prelata propagandistica. Insa, mai jos, în freatica socotelilor pe termen lung, povestea e alta. Islamul vede în Europa de Vest un teritoriu vulnerabil si deja vulnerat. Provocarile demografice, culturale, religioase si violente ale islamului au ramas, sistematic, fara raspuns. Europa a dovedit, de mult, ca nu are capacitate de reactie, iar aceasta pasivitate persistenta nu e un accident, ci o proba de tesut cultural cancerizat. Nimeni si nimic nu mai poate face din splendida cultura europeana o realitate locuita. Indiferenta populatiilor si, mai ales, a elitelor a atras atentia ideologiei de prada islamice. Diagnosticul care a îndemnat la asediu e, într-adevar, corect. Europa e decuplata de propria identitate si navigheaza incert în proximitatea unui proiect surogat de Uniune, care nu acopera si nici nu îsi propune sa acopere, în vreun fel, nevoia de definitie a supusilor sai. Despartirea europenilor de crestinism, nu neaparat de prescriptiile sale rituale, cat de forta de orientare ce venea odata cu el, s-a soldat cu o confuzie care a devenit plictisul temeinic si adulterin al burgheziei lui Flaubert, apoi demonismul reactionarilor lui Dostoievski si în cele din urma nihilismul suficient al postmodernilor. Europenii n-aveau nici un motiv sa aspire la habotnicia înraita a musulmanilor. Pariul era cu totul altul. Dezlipindu-se de armistitiul (poate, chiar pacea) pe care viziunea religioasa o smulgea din ghearele dezorientarii cosmice a omului, europenii au esuat în prezent si au renuntat la viitor. Neîncrederea e, azi, principala lor virtute politica si sociala. Iar neîncrederea nu e doar un asasin de biblioteca. Ea a lovit crunt societatile europene, cu o demografie în declin, atat în Vestul prosper, cat si în Estul deprimat si capsunar. Asa s-au creat spatiul si nevoia de import imigrationist. In ultimii 30-40 de ani, golul a fost umplut, implacabil, de mareea musulmana. Indata ce noua realitate demografica a Europei a devenit un fapt incontestabil, divergenta islamica a trecut de la politica drepturilor (complet demagogica - musulmanii nu se pot plange de discriminare, în state nu demoleaza, ci construiesc moschei) la contestarea directa a culturii locale. Si nici un pretext nu era mai nimerit decat comparatia musculaturilor religioase. Razboiul culturilor se decide, astfel, într-o partida de culturism religios. Islamul apare, în ring, viril si abil. Europa, anemica si resemnata. Campania daneza a tintit unde trebuia sa tinteasca.
Totem
Explozia de la Samarra e mult mai greu de înteles. La ce bun sa ataci o moschee venerabila? S-a spus imediat: pentru a provoca un razboi civil. Provocarea i-ar arunca pe siitii ultragiati în bratele furiei si razboiul cu sunitii ar împacheta, apoi, Irakul într-un conflict total. Ideea are un singur defect. E prea atenta la schemele descriptive ale razboaielor occidentale si complet absenta de la vernisajul sinistru al unui nou tip de conflict. A presupune un razboi civil în Irak înseamna a convoca un decor istoric ambitios; razboaiele civile, asa cum le-a cunoscut istoriografia europeana, cer o autoritate centrala si un rebel periferic si violent, doua grupuri armate identificabile, dar si doua seturi de valori adverse, o capitala si un centru de insurgenta rival. Acesta e necesarul functional si destructiv pe care l-au respectat toate razboaiele civile cunoscute în traditia istorica si politica occidentala. Schema cuprinde 130 de ani de conflicte interne moderne, de la Razboiul Civil American la razboaiele de secesiune iugoslave. Ce se întampla si mai ales ce s-ar putea întampla în Irak, sub presiunea sacrilegiului de la Samarra, nu respecta nici una dintre conditiile minime ale razboaielor civile occidentale. Lipsa de sens e, de altfel, dominanta. Lupta nimanui împotriva tuturor si a tuturor împotriva oricui si a nimanui e singura regula inteligibila si, simultan, ininteligibila a conflictului irakian. Atacul de la Samarra nu poate decat sa transforme haosul liniar al ultimelor cateva luni într-un vortex terminal. Numele acestui gen de frenezie extatica, violenta si criminala e anarhie tribala. Ea nu are un centru propriu-zis, pentru ca nu vrea sa fondeze ceva sau sa se delimiteze de ceva. Nici o noua ordine, nici un proiect spiritual, nici o eliberare populara. Dimpotriva, anarhia tribala e doar o directie, o goana magnetica spre o destinatie misterioasa si irationala. Spre un totem. Un cult fara premise si exceptii. O noua religie în care pulseaza doar exterminarea si maretia crimei. In aceste conditii, razboiul civil ar fi o binecuvantare pentru Irak. Proiectul urzit de maestrii noului cult e o noua Rwanda. Urmatorul pas e abisul. Samarra a fost preludiul si a venit timpul sa întelegem ca febra islamica simuleaza un discurs ultragiat doar la suprafata. Dedesubt galgaie setea de putere. Prin deposedare culturala, în Europa. Si, prin autoflagelare, urmata de sinucidere, acasa, în desertul uman al fostei civilizatii islamice, actuala barbarie terminala a terorismului de stat arab, a nuclearismului iranian si a dezordinii personale a palestinienilor.
Avertisment
Mesajul e cum nu se poate mai clar. Vremea explicatiilor si moda circumstantelor atenuante nu îsi mai au rostul. Generatiile rasfatate de pace, relaxare mentala si ura de sine ale Occidentului au fost avertizate. Discutia curbata la nesfarsit în jurul problemelor de postura si deficit istoric ale lumii occidentale a fost surclasata, într-o clipa. Ne-am pierdut timpul. Totul e sa nu ne pierdem si timpurile. Viitoare.
