De același autor
Peste o saptamana vom sarbatori, vast si pios, 60 de ani de la victoria asupra nazismului. Vom sarbatori una din consecintele atacului de nebunie profunda ce a cuprins, in 1914, secolul abia inceput, secolul care promitea incoronarea omului de catre om. Ceva e fals si prea devreme in sarbatorile de 9 Mai si istoricii s-au grabit sa ne-o spuna: in Germania, Jorg Friedrich, un istoric in care s-au adunat 5 decenii de libertate germana si tot atatea de ura de sine, scrie despre "barbaria mongola" a aliatilor. Cateva sute de mii de femei germane siluite de mongolii si nonmongolii Armatei Rosii trebuie sa uite ce au dus cu ele in mormant. In Anglia, Gregor Dallas, un istoric la marginea tragediei, crede ca razboiul nu s-a incheiat, ca ura de sine continua sa toarca fin un viitor precar, o "pace otravita". Dallas e obsedat de Varsovia si Paris. In paralel. De o parte, rasculatii Varsoviei, ucisi in canale, la margine de drum, cu tancul, cu foc, cu streang. De cealalta, insurectia sic a parizienilor, transcrisa lejer, la cafenea, in carnetul lui Sartre si garantata, jur-imprejurul orasului, de tancurile americane. Un alt englez, Max Hastings, scrie cu fata ingropata in maini Armagedon, o carte despre sfarsitul iluziei europene, calcinata in spatiul oribil al padurii Hurtgen, cimitir si rug pentru zeci de mii de fosti tineri europeni si vizitatorii lor americani.
Mai multe despre nepriceperea si frica, disperarea si demonii din sufletele pierdute ale acestor armate tinere, in cartea altui spirit grav, Paul Fussell, american si sceptic, batran si la fel de neincrezator in noua fundatie a Occidentului. Friedrich si Dallas, Hastings si Fussell sunt istorici admisi, oficiali si legali, nu lunateci resentimentari, pusi in circuit de edituri fantoma. La un pas departare de istoria militara si cu unul mai aproape de sociologie, Nial Ferguson, un scotian celebru si empiric, vorbeste, sustinut de date si trend-uri demografice, despre disparitia poftei de viata a europenilor - o umanitate ilustra, rafinata si neinteresata de multiplicare. In Italia anului 2040, trei sferturi din oamenii de peste 60 de ani nu vor mai avea rude. In urma lor nu vine nimeni.
Ce-o fi cu meditatia istorica majora de-a uitat sa fie festiva la festivitati? Ea pare sa creada ca ura de sine a contingentului european e mai bine asezata decat Constitutia continentului. E pace. Oficial si legal. Pe coridoarele sistemului nervos european continua, insa, o polemica istovitoare intre titularii faimosului etalon civil postbelic. Un exemplu: Ibrahimovici si Mihailovici, vecini de campionat italian, unul fiu de mama bosniaca, al doilea de sarboaica, unul la Juve, altul la Inter. Primul loveste cu capul, al doilea incaseaza si injura. Pe sarbeste. Nimic mai incendiar. Nationalism? Nu. Stiinta obscura a urii de sine, care spune ca insulta loveste cel mai bine atunci cand se infige in cel de o limba cu tine. Nimic nu racoreste mai abitir si nimic nu face mai mult prapad decat suferinta celor de care esti cumva legat. Inca un exemplu. Periculos. Caci el va fi inteles gresit: pancartele si adunarile publice care fac presiuni asupra autoritatilor romane pentru eliberarea ziaristilor ostatici. Cand vrei ceva ce ti s-a luat, te duci sub fereastra pradatorului si ceri. Dreptul la salariu decent - sub fereastra guvernului. Dreptul la justitie, sub fereastra lui Amarie. Dreptul la libertate al ziaristilor capturati in Irak - sub fereastra mai mult sau mai putin zabrelita a lui Hayssam. Sau la usa vilei lui Iliescu, fost presedinte PSD, cel mai mare fond de investitii arabe in Romania. Presiunea la Basescu si Saftoiu e cu totul altceva: o inconsecventa luata drept act de constiinta, prima articulatie a urii de sine. Mirosul nu e nou. El reambaleaza duhoarea de miner si slujeste, cu ajutorul (in)constient al presei, celor ce cunosc bine profitul politic al urii de sine. Deocamdata e putin. Dar viitorul acestui sentiment despre care stim atat de putin isi anunta deja maretia.
