De același autor
În săptămâna 9 – 16 octombrie România a avut parte de două vizite a căror calitate nu ne pot face decât să ne simţim mai buni. În ordine cronologică, marţi 11 octombrie la Ateneul român a vorbit cardinalul Gianfranco Ravasi în dialog cu Horia Roman Patapievici, pentru ca a doua zi, dialogul cu cei mai puţin credincioşi iniţiat de către Vatican în cadrul unui program mai larg, să se continue la Colegiul Noua Europă, într-un cadru mai specializat, cadru în care Andrei Pleşu a deschis a doua etapă a dialogului început în seara anterioară, urmat apoi de o serie de şapte intervenţii. Miercuri 12 octombrie a sosit din Grecia, cu moaştele Sf. Policarp, Mitropolitul Nafpaktosului şi al Vlasiei, Hierotheos. La invitaţia Mitropolitului român Teofan, IPS Hierotheos a participat la sărbătorirea Sf. Parascheva împreună cu un număr impresionant de români. Exprimarea deschisă a bucuriei Mitropolitului grec faţă de evlavia românească s-a îmbinat cu câteva cuvântări teologice. Iubirea trezită de întâlnirea dintre Mitropolit şi credincioşii români i-a determinat pe unii dintre aceştia din urmă să îl însoţească până la decolarea de pe aeroportul Henri Coandă, unde Mitropolitul, deşi dupa numai 4 ore de somn, a rostit un ultim foarte cald cuvânt, timp de peste o oră, asupra căruia voi reveni mai jos.
Cardinalul Gianfranco Ravasi a ajuns la Bucureşti în etapa a doua din programul Atrium gentium. Il Cortile dei Gentili care reprezintă, după cum aminteam, iniţiativa unui dialog cu cei necredincioşi, dar care nu au o închidere totală faţă de credinţă şi Dumnezeu. Într-o societate în care credinţa se răceşte pentru că nu mai este practicată, iar lipsa de orientare existenţială şi platitudinea trăirii conduc la o vastă patologie a umanului, nu putem privi acest proiect catolic decât ca un prim pas (mai vizibil) spre o terapie a fondului maladiilor spirituale şi de relaţie ale acestui început de mileniu.
Nu alta este intenţia ÎPS Hierotheos care, de câteva decenii bune, a scris şi continuă să scrie o serie de lucrări publicate şi în română (cea mai importantă fiind Psihoterapia ortodoxă) pe tema terapiei creştin ortodoxe.
În acest context trebuie să amintim rapid că spaţiul culturii budiste urmăreşte şi el de câteva decenii un vast program de terapie spirituală şi de cuplare a cunoaşterii tradiţionale cu ştiinţa modernă, program coordonat de asociaţia Mind and Life sub patronajul acesestui om extraordinar care este sfinţia sa Dalai Lama.
Revenind la scena românească, pot spune că ambii reprezentanţi creştini care ne-au vizitat cu generozitate şi bucurie, încorporează desăvârşit propria tradiţie: urmărindu-l pe cardinalul Ravasi cum se mişcă, gestica sa, privirea şi modalitatea de a dialoga înţelegeai ce înseamnă un catolic adevărat, după cum ascultând cuvântul Mitropolitului Hierotheos, simţind energia binecuvântărilor sale şi bucurându-te de caldul său zâmbet nu puteai să nu îţi spui, ca ortodox, că aşa ţi-ai fi dorit să arate mai multe întrupări ale acestei tradiţii.
Excelenţa sa cardinalul Gianfranco Ravasi, cu barba rasă (acest amănunt exterior care iscă uneori comentarii deplasate în rândul ortodocşilor), cu însemnele violet specific catolice şi, mai ales, cu o cultură teologică, dar şi general umană neaşteptat de bogate, a dovedit că se poate mişca cu eleganţă şi cu suveranitatea caldă prin întreg labirintul culturii (începând de la cea mai seacă şi riguroasă, precum Tractatusul lui Wittgenstein, până la romane catolice şi protestante, precum şi în perimetrul teologiei ortodoxe). Tot acest dans dialogal a fost unul în care numele invocate, fie chiar cele ale lui Nietzsche sau Cioran, interlocutorul în persoana lui Horia R. Patapievici şi întreaga sală plină a Ateneului au fost îmbrăţişate de o persoană autentică a cărei iubire depăşea formele raţionale cele mai diverse şi îmbrăţişea forme religioase diferite. Spre diferenţă de directorul Ateneului care a făcut o gafă prezentându-l pe cardinal drept singurul reprezentant al mesajului creştin adevărat, Excelenţa sa a vorbit ca un om a cărei 'coloratură creştină' (adică tradiţia catolică cu specificul ei) este asumată în limitele inevitabile ale oricărei forme religioase faţă de Absolutul viu, cu respect faţă de celelalte două confesiuni şi faţă de alte tradiţii religioase, dar cu conştiinţa discretă a demnităţii depline a propriei căi în ordinea mântuirii. O cale în care raţionalitatea filozofică şi ştiinţifică joacă un rol important, deschiderea maximă faţă de alteritate (cultura laică, celelalte confesiuni creştine şi tradiţii religioase), precum şi dialogul elegant, toate acestea punctate de muzica clasică instrumentală.
ÎPS Hierotheos a vorbit despre dragoste şi lumină. Poate surprinzător pentru mulţi tineri care stau departe de tradiţia creştină, el a comparat modul cum bărbatul penetrează sexual femeia pe care o iubeşte cu modul cum Dumnezeu, prin energiile Sale necreate, penetrează fiinţa umană care se curăţă şi se deschide către El. Totul este iubire, realitatea cosmică centrală este erotică. Mitropolitul şi-a început însă ultimul cuvânt cu o observaţie justă, dar care m-a îndurerat pentru că era formulată drept o critică a catolicilor, iar pentru ca durerea mea să fie deplină a folosit şi un cuvânt peiorativ, acela de 'papistaş' (care bănuim să fi fost bine redat de traducătoare). Observaţia justă a fost aceea conform căreia atunci când un bărbat iubeşte o femeie în mod autentic nu îi oferă acesteia argumente, nu îi spune te iubesc pentru că ... (ai un post bun sau un corp frumos sau un alt atribut), ci el îi mărturiseşte că o iubeşte, îi oferă propria dragoste punându-se pe sine între paranteze. Este vorba de o dăruire necondiţionată şi neargumentată. Acest lucru este, desigur valabil şi invers, pentru o fată sau femeie. În acest sens, a continuat Mitropolitul, se întâmplă şi în relaţia cu Dumnezeu. Nu poţi aduce argumente ontologice (aici a fost pomenit Thoma d'Aquino), acestea nu conving nici pe Dumnezeu şi nici pe necredincios. Numai mişcarea erotică extatică spre Domnul, care porneşte din jertfa de sine, este convingătoare pentru că ea chiar realizează în act unirea, adică iubirea.
Mitropolitul vorbea de la un nivel foarte înalt şi el părea să uite momentan, în discursul său non-dialogal, că această mişcare erotică gratuită este rezultatul unei dinamici lungi, iar nu începutul Căii. Prin urmare, iubirea autentică poate apărea – în opinia noastră - spre sfârşitul străduinţelor umane, fie că este vorba de exerciţii logice, metafizice şi teologice raţionale (să ne amintim de experienţa mistică a Sf. Thoma) sau de exerciţii ascetice şi participarea la slujbele complexe şi lungi ale tradiţiei ortodoxe.
Însă mesajul central al Mitropolitului a fost acela al posibilităţii experienţei concrete a Dumnezeirii ca lumină, ca energie necreată potrivit tradiţiei Sf. Simeon Noul Teolog, al Sf. Grigore Palama şi al Sf. Serafim din Sarov.
Ca ortodox, iubindu-mi tradiţia cu propriile limitări, nu pot să nu mă simt mai apropiat de ÎPS Hierotheos. În acelaşi timp, caracteristicile discursului din cărţile sale sunt: căutarea elementelor comune în interiorul tradiţiei ortodoxe în vederea sublinierii unităţii, iar în raport cu celelalte confesiuni sau tradiţii evidenţierea elementelor distinctive ceea ce conduce la definirea identităţii ortodoxe prin excluziune, faţă de definirea catolică şi protestantă prin dialog. Iar acest lucru constituie de multă vreme pentru autorul acestor rânduri o piatră de încercare în interiorul propriei tradiţii. 'Oare Hristos se defineşte prin excluziune?' se întreabă părintele Andrei Scrima în dialog cu Andrei Pleşu (publicat în Teme ecumenice). Oare Hristos spune că trebuie să avem cu toţii aceeaşi haină, culoare, chip? Poate limita Cel fără formă, Dumnezeul necunoscut, modalităţile de a ne apropia de El?
Nu este vorba aici despre o interogaţie care îndeamnă spre sincretisme postmoderne sau spre părăsirea propriei tradiţii. Este întrebarea sinceră a celui care crede într-un Dumnezeu ce transcende formele şi care ştie că iubirea nu este posibilă prin închidere, ci numai prin cunoaşterea celuilalt.
M-am gândit o clipă că această închidere, care este cvasi-generală în tradiţia ortodoxă, joacă un rol pedagogic în discursul Mitropolitului: într-o lume în care supeficialitatea seculară a pătruns în inima tradiţiilor creştine, într-o lume în care se gustă aventuros şi fără adâncime din epiderma mai multor culturi şi tradiţii religioase, este nevoie de regăsirea identităţii, de delimitare şi chiar de intoleranţă. Dar epitetele peiorative, discursurile injurioase la adresa celuilalt abundă prea mult în lumea ortodoxă.
Rugăciunea pentru lumea întreagă după modelul viu al Sf. Siluan şi al tradiţiei de la Essex, îmi pare mie, fie şi la nivelul meu precar, capabil de a se ruga numai pentru un număr limitat de persoane, că nu poate duce decât la deschidere dialogală faţă de ceilalţi. Nu ar trebui astăzi, oare, să ne configurăm cât mai adevărat credinţa, dar să admitem în acelaşi timp că există un vast registru de determinaţii finite în fiecare tradiţie şi că am putea învăţa de la ceilalţi?
Raţionalitate filozofică şi ştiinţifică, organizare juridică, caracter misionar sunt atributele obişnuite cu care este descrisă tradiţia catolică. Iar această descriere este în parte corectă, dar se uită că orice tradiţie este un organism uriaş şi complex, se uită că pe lângă Sf. Thoma există Ioan al Crucii şi poezia mistică, există ordinele contemplative de astăzi. Infailibilitatea Papei nu a dispărut, ce-i drept, din afirmaţiile oficiale ale Bisericii catolice, în practică însă Papa ia decizii împreună cu cardinalii, iar la nivelul teologilor catolici înşişi din Occident există de multe decenii voci împotriva acesteia.
Iubirea, ortodoxă sau pur şi simplu christică, este un proces de cunoaştere a celuilalt şi, după cum spunea în ultimul său cuvânt Mitropolitul Vlachos, ea îl acceptă pe celălalt cu umbrele şi piscurile sale, deasemenea în toată complexitatea sa, de multe ori invizibilă unei priviri rapide.
Nu pot încheia aceste rânduri decât cu cea mai frumoasă parabolă pe care am auzit-o în ultima vreme şi care, vai!, să mă ierte fraţii şi surorile (ortodocşi) mai intransigenţi, a fost repovestită de către Excelenţa sa cardinalul Gianfranco Ravasi:
Un om mergea în pustiu şi de multă vreme nu mai întâlnise o fiinţă vie. Drumul său cunoscuse un zig-zag, cunoscuse căderi, cunoscuse teamă. Și, la limita speranţei, continua totuşi să meargă. În pustiu.
Deoadată, neaşteptat, la orizont apare silueta unei fiare. Teama profundă îl cuprinde pe om şi cu greu mai poate înainta din cauza ei. Dar pustiul şi singurătatea îl mână parcă din spate, ca şi cum confruntarea, fie ea şi violentă, ar fi de preferat. Apropiindu-se şi mai mult, observă că este vorba de silueta unui alt om. Prima mişcare este de uşurare, dar apoi un noian de gânduri îl năpădesc: dacă este un hoţ? Dacă vrea să mă ucidă mişeleşte? Continuă totuşi să înainteze. Parcă contururile celuilalt încep să se limpezească. Încă un pas şi se opreşte încremenit: în faţa sa se află chiar sora lui pe care nu o mai văzuse de douăzeci de ani!
