De același autor
Dintre reacțiile la precedentul meu text Riscul Ponta, am remarcat două: mi se cere să spun cu cine votez sau cu cine cred că trebuie votat; mi se atrage atenția că bat la porți deschise, odată ce cititorii Contributors, în marea lor majoritate, nu votează cu Victor Ponta. În cele ce urmează am să răspund la amândouă.
I. Există niște note ale lui Charles Darwin din 1838 în care ia în calcul avantajele și dezavantajele căsniciei, cântărindu-le cât se poate de rațional și sfârșind prin a alege căsnicia – iar peste puțin timp se va și însura cu Emma Wedgwood, verișoara lui. Textul e lămuritor pentru judecata celui care va ajunge să priceapă lumea vie și, în același timp, e un amestec stupefiant de raționament, candoare și absurd. Cum alegerea unui președinte e totuși o chestiune mai puțin intimă decât mariajul, n-ar fi chiar absurd să cântărim la rece când e vorba de vot, încercând să ne debarasăm pe cât se poate de ideile primite și nedigerate. Oricum, stilul în care se duce campania pune accent doar pe reacția afectivă (cu plus, dar mai ales cu minus) a publicului. Prin urmare, propun un exercițiu care celor mai mulți cititori Contributors li se va părea pesemne banal și inutil, dar care, în virtutea celui de-al doilea răspuns, ar putea căpăta sens.
Dintre cei 14 candidați voi lua în considerare doar 10, odată ce despre domnii Brânză, Amariței, Szilagyi și Rotaru mi-e greu să mă pronunț, iar ecoul lor în societate e slab. Cred că trebuie luate în considerare criterii eliminatorii, pentru ca abia apoi să poată fi judecate meritele. Cu alte cuvinte: cum nu trebuie cu nici un chip să fie un președinte? Aici am două răspunsuri. Întâi de toate, nu trebuie să fie extremist. Acest criteriu foarte simplu de aplicat îi scoate din joc pe domnii Vadim Tudor și Funar. Rămân deci opt. Apoi, un președinte nu trebuie să fie imatur, iresponsabil, lipsit de integritate și inconsistent. E un criteriu care cere o analiză ceva mai atentă. S-o luăm pe rând. Domnul Ponta pică la toate cele patru puncte ale criteriului, așa cum am arătat de pildă în Riscul Ponta, dar și în alte texte publicate pe această platformă, și după cum au arătat mulți alții de nenumărate ori. Doamna Udrea e flagrant inconsistentă (am spus-o într-un text intitulat Traian Băsescu împinge opoziția spre fundătura Udrea) și au apărut destule dovezi că nici la capitolul integritate nu stă grozav. La fel și domnul Tăriceanu, celebru pentru bilețelul lui, pentru dezordinea din mișcări și pentru arta de a vorbi mereu fără să spună nimic. Domnul Dan Diaconescu egalează performanța domnului Ponta de a pica la toate cele patru puncte ale criteriului, din motive pe care nu mă mai obosesc să le enumăr. În fine, prin poziția ocupată de domnia sa până recent, asupra integrității lui Teodor Meleșcanu planează un eliminator semn de întrebare. În ce-l privește pe domnul Iohannis, nu am văzut nici o acuzație clară la adresa integrității sale – tot ce am constatat este că amânarea unei sentințe definitive, într-un caz în care a obținut în prealabil câștig de cauză, e speculată din plin de tot mai numeroșii săi detractori.
Acest al doilea criteriu eliminator se poate exprima și sintetic, într-o manieră mult mai simplă: să nu-ți lingușești poporul. Dincolo de doza de populism fără de care nu poți câștiga alegerile și nu poți conduce, un bun președinte trebuie să aibă un discurs sobru, lucid și critic. Orice exaltare a virtuților naționale e menită să ascundă gunoiul sub covor, să anestezieze bolnavul în loc să-l vindece, să deturneze atenția de la chestiunile de fond. Inutil să mai spun cât de periculoasă e lingușirea – a fost sistematic folosită de marii dictatori. Să te temi de cei care te lingușesc ar trebui să fie o regulă generală de comportament, nu numai în preajma alegerilor. Or, domnii Victor Ponta și Dan Diaconescu sunt campioni la capitolul lingușire, urmați îndeaproape de doamna Udrea, care, desigur, folosește mijloace adaptate înzestrărilor sale.
Am rămas deci cu trei candidați: doamna Macovei și domnii Iohannis și Hunor. Acum ar fi de judecat meritele fiecăruia în parte. Trebuie s-o spun însă din capul locului: în fața unui alegător care s-a oprit la oricare dintre ei n-am argumente contra. Toți sunt candidații plauzibili. Judecarea meritelor ține de ce anume ne dorim în primul rând de la un președinte. Domnul Hunor, un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, reprezintă un caz special, odată ce, din păcate, nu văd cum s-ar ajunge deocamdată prin argumente raționale la o înțelegere fermă între români și unguri care să nu lezeze orgoliile. Altminteri, Kelemen Hunor ar intra serios în calculele mele.
Doamna Macovei răspunde unor așteptări de ordin civic, domnul Iohannis răspunde unor așteptări care țin de organizare. Ambii sunt atacați din toate părțile – semn bun, pentru mine. Argumentele pragmatice aduse recent de Andrei Cornea în favoarea lui Klaus Iohannis mi se par perfect rezonabile, mai ales că, în furia adversarilor (și a prietenilor) de a-l demola, se folosesc mijloace tot mai murdare. Pe de altă parte, un scor cât mai bun al Monicăi Macovei poate fi o promisiune pentru un viitor stil de politică atât de necesar în România.
Prin urmare: la primul tur am să votez Macovei, la al doilea Iohannis. Asta cu condiția ca atacurile abjecte împotriva lui Iohannis să nu continue. Altmiteri, la rațiune se vor adăuga indignarea și dezgustul – și am să votez cu neamțul de la bun început, pentru că obiectivul apropiat va prevala asupra celui îndepărtat.
Puteam face din capul locului afirmația asta, dar am vrut să arăt că, dincolo de înclinațile noastre, cum nu se pune problema să hotărâm asupra căsniciei, trebuie să ne permitem luxul unei cântăriri la rece – însă n-ar stica s-o facem nici în cazul căsniciei, ce spune Darwin nu-i chiar stupid. Lăsând deoparte alegerea propriu-zisă, blocajul cel mai grav provocat de orgoliul idiosincrasiilor noastre e conținut în întrebarea: de ce să aleg răul cel mai mic? Aici am două răspunsuri. Unu: pentru că nu trăim într-o lume ideală, și pentru că nici nu există lumi ideale. Doi: dacă în loc să spunem „răul cel mai mic” am spune „soluția optimă dintre cele accesibile”, deși logic e același lucru, parcă se schimbă perspectiva. Repetarea obsesivă a expresiei „răul cel mai mic” e cheia succesului în alegeri a domnului Ponta.
II. Mi s-a reproșat că, vorbind despre neajunsurile domnului Ponta, bat la porți deschise. Dacă te iei după reacțiile din forumuri, bloguri etc. (și nu e vorba doar de Contributors), finala ar trebui să se dispute între Klaus Iohannis și Monica Macovei. Să citești articole, adică să vrei să te informezi, și să mai și scrii – asta presupune un nivel oarecare de alfabetizare și efort. Văzând numărul accesărilor pentru diferite articole din diferite publicații online, bănuiesc că numărul celor care intră în jocul ăsta este de vreo 100 000 – dar poate că e o estimare generoasă. Cam 0,7% dintre votanți. Chiar dacă ar fi 5%, tot ar fi o minoritate insignifiantă. Cum marea masă a votanților nu poate fi vizată direct de asemenea texte lansate în spațiul virtual, și cum la acești oameni n-au acces decât, poate, televiziunile, orice încercare de a mai scrie e absurdă. N-are rost să-i convingi pe cei convinși. Și atunci partida e pierdută, pentru că nu schimbă nimic din peisajul general hotărârea a 0,2% de a vota cu Klaus Iohannis și nu cu Monica Macovei, sau viceversa, hotărâre influențată de cutare sau cutare text obscur de pe internet.
De fapt, nu numai că plutește în aer senzația de fatalitate, dar toate acțiunile domnului Ponta și ale echipei sale dovedesc un dispreț grosier față de România alfabetizată. Și nu-i vorba doar de scandalul plagiatului care nu scandalizează pe cei din restul țării. Gesturile din ultima vreme ținând de patriotismul de megafon, religie sau tată eroic–mamă eroină (temă foarte americănească importată recent) sunt de fapt sfidări la adresa României alfabetizate: statistic, voi nu contați, putem apela fără ezitare și fără să ne ferim la loviturile cele mai josnice, sunteți cantitate neglijabilă, zero la sută, n-aveți decât să vă defulați pe internet și să vă certați între voi, marea masă e de partea noastră.
La toate astea mi se poate răspunde că pătura alfabetizată ar trebui să fie o minoritate activă, iar ideile ei ar trebui să difuzeze în massă. În fond, ăsta e rostul de a scrie texte în spațiul virtual – nu să-i convingi pe convinși, ci să le dai materie primă, sugestii pentru interacțiunile lor cu ceilalți, fiindcă, în ultimă instanță, ei trebuie să convingă. Aici însă e o problemă: internetul creează o lume care tinde s-o ignore pe cea din afară, te împinge spre un soi de autism. În jocul virtual, un participant din Salonta va fi încântat că e în legătură cu unul din Dorohoi sau din Filiași, dar se va îndepărta de salontenii lui. Internetul delocalizează, în timp ce eventualele acțiuni civice nu pot fi decât locale. Cei convinși, prinși în discuții interminabile cu alți convinși, vor fi mai puțin atenți să caute o cale de dialog cu cei neconvinși, sfârșind prin a-și spune că aceștia nu pot fi convinși. Și, în felul ăsta, România alfabetizată riscă să rămână într-o capcană comodă, din care se va lamenta că oricum totul e pierdut. E un paradox: tocmai mijlocul cel mai puternic de comunicare se întoarce împotriva difuzării mesajului pe care îl comunică.
Nu știu de ce mijloace dispun ACL-ul și Monica Macovei, dar dacă România alfabetizată, așa răsfirată cum e, în încercarea de a impune „soluția optimă dintre cele accesibile”, se va organiza local și va acționa înțelegând că miza e de ordin civic, nu doar politic, atunci sunt șanse. Dacă nu, într-adevăr, toate argumentele raționale, oricât de limpede ar fi expuse, devin inutile.
Articol publicat de contributors.ro
