De același autor
Scriind despre eroarea de optiune al lui Heidegger din anii 30, deci despre momentul de cecitate in care acesta a vorbit despre „grandoarea istorica a nazismului”, Hannah Arendt observa ca filosoful german a fost prins in furtunile ideologice ale veacului douazeci. Nu gresea citusi de putin. Sigur, ar fi o eroare sa-l numesti pe Heidegger, precum Yvonne Sherrat intr-o recenta carte, "Supraomul lui Hitler". Dar nu se poate nega ca, intr-o clipa de grava ratacire, Heidegger a crezut in promisiunea redemptiva a national-socialismului. S-a comportat lamentabil fata de prietenul si fostul sau mentor, Edmund Husserl.
Asemeni unui Georg Lukacs, fascinat de dialectica marxista, Heidegger a imbratisat, pentru scurta vreme, un radicalism politic de dreapta ce s-a dovedit catastrofal. Sa precizez: in cazul lui Lukacs, nefastul pariu a durat decenii. A contat in mare masura faptul ca multi intelectuali (de la Malraux si Sartre la Noica si Cioran) detestau liberalismul si valorile burgheze in general, blamate pentru ceea ce aparea drept mediocritate si filistinism. Revolutiile totalitare erau explozii apocaliptice inradacinate in mit, resentiment si disperare istorica.
In „Cum am devenit huligan”, acel mic tratat de luciditate pe care Mihail Sebastian l-a publicat in anii 30, dupa scandalul provocat de prefata lui Nae Ionescu la romanul „De doua mii de ani”, era detectat faptul ca intre comunism si fascism existau afinitati esentiale legate de ostilitatea ambelor ideologii in raport cu drepturile omului si cetateanului. In eseul sau din volumul Zeul care a dat gres, Arthur Koestler a demontat definitiv rationalizarile care au facut posibila auto-emascularea constiintei critice. Marele sociolog Raymond Aron a definit drogul ideologic totalitar drept opiul intelectualilor.
Convinsi ca se situeaza de partea victorioasa a marilor confruntari istorice, multi intelectuali au fost prinsi in mrejele ideologiilor radicale. Mai intii revolutia bolsevica, apoi alte rupturi categorice in ordinea stabilita, au dus la adeziuni fanatice si pasiuni incandescente.
A existat ceva cu totul nou in secolul douazeci: e vorba de combinatia dintre cultul stiintei, mesianism politic, utopism si voluntarism ideologic nemasurat. Logodna intre elite si gloata, examinata de Hannah Arendt in „Originile totalitarismului”, a asigurat formatiunilor revolutionare de dreapta si de stinga reazimul spiritual de care aveau atita nevoie, in pofida profesiunilor de credinta anti-intelectualiste ale doctrinarilor lor (de la Lenin la Goebbels). Era vremea in care, spre a relua o formula a lui Belu Zilber din cartea sa Monarhia de drept dialectic, „se cadea la Partid” (sau la Miscare). Dinu Pillat a surprins mecanismele fanatizarii ca sustrat si substanta a “revolutiei arhanghelice” (Eugen Weber) in romanul sau Asteptand ceasul de apoi. A fost vremea marilor si funestelor betii ideologice.
Secolul douazeci a fost unul in care propaganda a devenit omniprezenta si, in state precum URSS, Germania nazista, ori China maoista, de-a dreptul omnipotenta. In Romania, stalinismul a fost practicat intr-adevar „pentru eternitate”. Partidul de tip nou, inarmat, cum se spunea, cu o ideologie cu pretentii de infailibilitate, a fost principalul agent al disolutiei vechii societati si al constructiei unui univers total inregimentat. Nu gresea, cred, Eric Hobsbawm (el insusi un marxist devotat pana la sfaristul vietii) cind vorbea despre un secol al extremelor inceput in 1914 si incheiat prin prabusirea blocului sovietic in perioada 1989-1991. Primul razboi mondial punea capat un ciclu istoric al “certitudinilor burgheze”. Nu mai era loc pentru civilitate si decenta. Violenta era celebrata drept virtute suprema, iar idealurile umanitare erau denigrate drept tot atitea mituri sentimentale. In ale sale memorii, Stefan Zweig a surprins declinul „lumii de ieri”, notind inspaimintat ascensiunea noilor tribalisme ideologizate.
Lenin, fondatorul partidului bolsevic, maniac al puritatii ideologice, iacobin ca structura mentala si dictator prin temperament, a fost personalitatea ale carei actiuni si viziuni au jucat un rol decisiv in configurarea noilor stiluri politice ale secolului. Pentru Lenin, iar mai tirziu pentru filosoful politic Cal Schmitt, doctrinarul constitutional al celui de-a Treilae Reich, lumea era impartita in prieteni si dusmani. Politicul se reducea la formula anihilarii mutuale a unor rivali ireconciliabili: „Care pe care”. Prin Lenin, ideologia, partidul unic conceput ca elita charismatica, propaganda de masa si cultul organizatiei revolutionare au devenit teme esentiale ale politicii moderne.
Mensevicii si liberalii, nepregatiti pentru un asemenea atac, au fost rapid invinsi. Marea si nefasta inovatie leninista a fost partidul monolitic bazat pe o ideologie cu ambitii transformatoare absolute. “Fara ideologie revolutionara nu exista miscare revolutionara” afirma Lenin, postulind astfel suprematia dogmei. Salvarea este fagaduita aici si acum. Celebrarea Revolutiei si a Istoriei sint pentru Lenin si discipolii sai teme sacrosancte. In numele utopiei revolutionare a societatii fara clase sint acceptate si chiar promovate metode teroriste de lichidare a oricarei opozitii (politice sau spirituale).
Cind Hitler afirma ca „Fuhrerul este legea”, el se facea in fond ecoul tezei leniniste privind caracterul “neingradit de vreo lege al dictaturii proletariatului”. Astazi, cind fascismul si comunismul ca ideologii si miscari globale au suferit infringeri colosale, exista iluzia ca ele au fost simple aberatii in istoria umanitatii. In realitate, totalitarismul (in ambele sale ipostaze) ramine un element al crizei modernitatii. Pe scurt, secolul douazeci, cu ale sale colosale rasturnari sociale si transe ideologice, a fost unul al competitiei dintre mitul totalitar (al revolutiei, natiunii sau rasei) si neincheiatul, mereu amenintatul proiect al individualismului civic.
Mult aclamata victorie a democratiei liberale in competitia cu comunismul nu inseamna citusi de putin disparitia primejdiilor totalitare. Furtunile ideologice ale veacului douazeci nu s-au incheiat. Francois Furet a scris despre trecutul unei iluzii, adica al pasiunii utopice marxiste. Dar, cum stim de la Freud, iluziile au si un viitor, in pofida amarelor lectii ale istoriei.
