De același autor
In anii dictaturii comuniste, ca profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti si ca prolific autor, domnia sa a aparat valorile estetice clasice impotriva obscurantismului demagogic imbratisat de multi dintre colegii sai. A facut anumite concesii ideologiei oficiale, insa in ansamblu a reusit sa-si mentina demnitatea intelectuala in conditiile in care versiunea dominanta a socialismului stiintific se ingemanase, mai ales dupa 1974, cu un nationalism tot mai virulent. In datele concrete ale Romaniei acelor ani, el a fost ceea ce se poate numi un filosof marxist critic.
Antologiile publicate de Ion Ianosi din operele fondatorilor materialismului istoric au jucat un rol important in pastrarea unei imagini cat mai putin simplificatoare privind originile proiectului marxist (tema alienarii, de pilda, complet obnubilata in textele oficiale, era discutata cu eleganta conceptuala comparabila cu unele dintre cele mai influente contributii occidentale).
Nimeni nu-i poate reprosa lui Ion Ianosi pariul sau hegeliano-marxist: ceea ce putem spune este ca, spre deosebire de un Leszek Kolakowski ori de membrii Scolii de la Budapesta (Agnes Heller si Ferenc Feher, spre a-i aminti pe cei mai cunoscuti), domnia sa nu a ajuns la acel prag despartitor care sa-i permita sa detecteze si sa examineze originile sistemului autoritar (dictatorial) in chiar ideologia originara. Ma gandesc la ceea ce un Arthur Koestler numea marea problema a marxismului, anume absenta unui sistem etic care sa nu permita sacralizarea scopurilor finale si utilizarea oricaror mijloace pentru atingerea acestora.
Cartea lui Ion Ianosi, Prejudecati si judecati, aparuta la Editura Hasefer in anul 2002, indeamna la reflectii serioase pe teme cruciale legate de comunism, stalinism, antisemitism, fascism, precum si atat de spinoasa si controversata chestiune a raportului dintre filosofie, ideologie si praxis politic, mai cu seama in cazul doctrinelor radical-utopice. Ceea ce pretuiesc indeosebi in demersul esteticianului si istoricului filosofiei care este d-l Ianosi este respectul pentru genealogia ideilor, odata cu persistentul refuz al simplificarilor si al cliseelor pretins demistificatoare. Nu este de ajuns sa denunti cu superbie triumfalismul escatologic marxist, mai este nevoie si de o cunoastere veritabila a textelor originare, a filiatiunilor acestora cu traditia socialista, ca si cu aceea a idealismului clasic german.
In plus, ceea ce confera acestui volum coerenta si adancime etica este recursul constant la istorie. Mentionez in mod special exceptionalul text Evreii si comunismul, in care profesorul Ianosi propune o investigatie dezinhibata a unei teme pe care multi o abordeaza fara informatia istorica si culturala indispensabila unei analize riguroase.
Scrie Ion Ianosi: “Antisemitilor le produce un adevarat deliciu sa intocmeasca liste lungi cu evrei reali ori imaginari, indicand voluptuos intre paranteze numele lor de origine, chiar daca nascocita, ca proba a exproprierii de catre neromani a sectoarelor celor mai blamate, represiunea si propaganda”. Ceea ce desigur nu inseamna ca, la un anumit moment, in unele state din Europa de Est si Centrala, nu a existat o suprareprezentare a minoritatilor in aceste sectoare.
Pe de alta parte, nu trebuie uitat, imensa majoritate a acestor minoritati (intre care evreii) nu a fost partizana regimurilor staliniste si a suferit consecintele terorii asemeni compatriotilor ei. Dupa ocuparea de catre sovietici a Ucrainei de Vest in 1939 si a Basarabiei in 1940, au urmat deportari masive dictate nu de criterii etnice, ci sociale. Distrugerea burgheziilor locale a coincis cu persecutarea purtatorilor locali ai ideii de proprietate privata.
Profesorul Ianosi propune o examinare extrem de incitanta a transformarii nationaliste a comunismului romanesc. Ma distantez insa de unele afirmatii (pp. 90-91) in care d-l Ianosi vede o continuitate neproblematica intre ultima perioada a lui Gheorghiu-Dej si ceea ce el numeste dogmatismul neostalinist radical al lui Nicolae Ceausescu. In opinia mea, ultimul Dej mergea pe calea iugoslavizarii, in sensul despotismului luminat titoist, cata vreme succesorul sau era obsedat de ideea natiunii omogene, “strans unita” in jurul sau ca “lider providential” (vezi in aceasta privinta discursul lui Dumitru Popescu, secretarul CC cu problemele ideologice la Congresul al X-lea al PCR din 1969).
Exista in cartea profesorului Ianosi o anumita iritare in raport cu ceea ce s-ar numi transfigurarile oportuniste. Inteleg ca domnia sa nu doreste sa rupa complet cu propriul trecut (inclusiv cu crezul sau marxizant), insa cred ca ar fi cazul sa ofere altora creditul moral pentru asemenea adeseori sfasietoare despartiri.
Intr-adevar, nici unul dintre noi nu are scuza amneziei: pe de alta parte, pe masura ce ne lamurim asupra a ceea ce a insemnat totalitarismul leninist (si apoi cel stalinist), suntem moralmente obligati sa cautam originile catastrofei in universul ideilor radicale care au justificat o practica criminala. Sa nu uitam: nici Lenin, nici Trotki nu au ezitat sa foloseasca forta pentru a zdrobi, in martie 1921, revolta marinarilor din Kronstadt, a caror suprema culpa era curajul de a revendica “soviete fara comunisti”.
De-a lungul anilor, multi intelectuali au trait clipe de trezire legate de succesiunea de Kronstadt-uri ale veacului XX (colectivizarea fortata si marea foamete de la inceputul anilor ‘30, lagarele de concentrare, procesele de la Moscova, pactul Hitler-Stalin, revolutia maghiara, invazia Cehoslovaciei).
Este regretabil ca in acest atat de dens volum Ion Ianosi nu zaboveste mai mult asupra psihologiei deziluziei si a abandonarii universalismului teleologic marxist de catre atatea figuri marcante ale intelighentiei secolului trecut (de la Panait Istrati, Ignazio Silone si Boris Souvarine la François Furet si Alain Besançon).
Una din temele cele mai aprins dezbatute in ultimii ani este aceea a comparabilitatii fascismului cu comunismul (ori viceversa). Pozitia lui Ion Ianosi merge in directia departajarii proiectului de “implementarea” sa: in vreme ce fascismul, inclusiv versiunea sa radicala, national-socialismul hitlerist, reprezinta identitatea intre teorie si practica, in cazul comunismului este frapanta distanta intre ceea ce se profeseaza filosofic si ceea ce s-a intamplat in realitate.
Si totusi, daca analizam scrierile lui Lenin, reiese limpede ca de la bun inceput fondatorul bolsevismului a privit orice opozitie fata de ideile sale drept o expresie a relei credinte. Maniheismul total, diabolizarea (dezumanizarea) adversarului (burghez, kulak etc.), indiferenta fata de drepturile individului si dispretul fata de legalitate sunt elemente esentiale ale proiectului leninist (lucru demonstrat candva de Karl Kautsky, Rosa Luxemburg, precum si atatia ideologi ai mensevismului).
Recunoasterea dimensiunii umaniste a operei de tinerete a lui Marx nu poate fi transferata asupra bolsevismului, pentru care revolutia (conceputa salvationist) devine valoare suprema, iar partidul capata valentele supra-omului nietzscheean. À propos de bolsevism, o mica corectare: la p. 77 d-l Ianosi scrie ca “neamtul (evreu) Karl Radek a fost la un moment dat prim-ministru sovietic, fiind ulterior executat ca trotkist”.
Avem de-a face cu o confuzie: succesorul lui Lenin ca presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului a fost (rusul) Alexei Rikov, executa in urma procesului-spectacol din martie 1938 (procesul Buharin). Radek nu a fost niciodata premier, nici membru al Biroului Politic, ci un propagandist si activist de varf al Cominternului, condamnat la zece ani in 1937, in al doilea proces-spectacol si ucis in lagar, de un alt detinut, in 1941).
As aminti aici excelentele capitole consacrate prea putin studiatei relatii intre gandirea lui Marx si aceea a lui Nietzsche (“Marx si Nietzsche au fost excesivi nu doar in numeroase enunturi, dar si intr-o parte esentiala a viziunii lor despre lume”, p. 238, ceea ce avea sa duca la atatea manipulari partizane a ideilor “vinovatilor fara vina”), mitului “omului nou” prezent deopotriva in doctrinele stangii si dreptei revolutionare, ca si eseul menit sa apere memoria lui Tudor Vianu. Nu mai putin importanta imi pare examinarea socialismului legionaroid al lui Nicolae Ceausescu.
Scrie Ion Ianosi: “Cum altfel decat legionaroid sa numesc autohtonismul inveterat, nationalismul exacerbat, slavirea virtutilor presupus dacice ori proprii vitejiei voievodale, autocontemplarea incantata a «eroului intre eroi», atasat neamului in acceptie de rasa si increzator in temeiurile strabune, ca pamantul, glia, sangele?” (p. 197). Opus identificarilor facile intre doctrine si practici atat de diferite precum bolsevismul si fascismul, Ion Ianosi vede in tragedia sovietica (titlul unei importante carti de Martin Malia) o desfigurare a umanismului revolutionar marxist.
Ma intreb totusi cum putem separa idealul socialismului radical, al reconstructiei conditiei umane, asa cum l-a profesat Marx in a sa escatologie revolutionara, de ceea ce s-a intamplat in secolul douazeci. Respectand dorinta profesorului Ianosi de a salva ce se poate salva din Marx, admitand paralela propusa cu Nietzsche si denaturarea gandirii acestuia in doctrinele nationalist-rasiste, ramane faptul ca Marx a fost cel care a postulat practica drept criteriu al adevarului. Mai clar spus, este greu, chiar imposibil de contestat conexiunea intre doctrina lui Marx, mai ales glorificarea violentei revolutionare, si practica socialismului leninist.
Ceea ce nu inseamna ca nu au existat cazuri remarcabile de marxisti antileninisti si, nu mai putin important, ca bolsevismul, cu ale sale diverse incarnari, ar fi fost unicul succesor legitim al gandirii autorului Capitalului.
