De același autor
Anul revoluţionar 1989 a radicalizat mişcările contestare născute la nivelul societăţii (grassroots). Între acestea, mişcările pacifiste şi ecologiste independente din RDG. Societatea civilă era numele şi esenţa ideii care a torpilat ordinea totalitară.
Analiza semnificaţiei şi moştenirii revoluţiilor din 1989 trebuie să ţină seama şi de faptul că, deşi prăbuşirea comunismului a avut cauze similare în ţările lagărului sovietic, dinamicile specifice, ritmul schimbării şi traiectoriile evolutive au fost influenţate în mod fundamental de condiţiile interne ale fiecăreia dintre aceste societăţi. Nivelul inegal de dezvoltare a unor curente reformiste intrasistemice şi tradiţia disidenţei, variabilă de la o ţară la alta, explică diferenţele semnificative în ceea ce priveşte natura transformărilor din 1989. Învăluite ani de zile în falsa glorie a unei propagande deşănţate, bazate pe duplicitate, teroare, conformism şi frică, dictaturile comuniste s-au prăbuşit asemenea unor castele din cărţi de joc.
În Polonia şi Ungaria revoluţiile au fost graduale şi nonviolente. Schimbările radicale au fost rezultatul unui proces de negociere între exponenţii „luminaţi“ ai nomenklaturii şi reprezentanţii moderaţi ai opoziţiei. În Cehoslovacia şi RDG dispariţia „scutului“ sovietic protector (refuzul lui Gorbaciov de a încuraja guvernele comuniste în folosirea forţei împotriva mişcării generalizate de insubordonare civică) a generat o derută totală în rândul partidelor comuniste şi, implicit, a paralizat maşinăria partidului-stat. Existenţa unor inţiative civice, neoficiale şi rolul unor personalităţi precum Vaclav Havel sau cel al Chartei 77 explică revoluţia „de catifea“, din noiembrie, în Praga şi Bratislava. Datorită ficţiunii constituţionale pe care RDG se baza, conform căreia „era primul stat german al muncitorilor şi ţăranilor“, acest produs al Războiului Rece nu a putut supravieţui eliminării monopolului Partidului Unităţii Socialiste asupra puterii politice.
Acum două decenii, pe 7 octombrie 1989, în Berlinul de Est, avea loc parada militară menită să salute, cu marţială pompă, ziua de naştere a ceea ce s-a numit „Republica Democrată Germană“. Fondată din ordinul lui Stalin la 7 octombrie 1949, în zona sovietică de ocupaţie, die sogennnante DDR a fost o construcţie artificială, întemeiată pe mitul comunist despre „primul stat german al muncitorilor şi ţăranilor“. A fost de fapt o sinistră dictatură birocratică, un despotism totalitar în care Partidul Comunist (SED) şi-a exercitat puterea înainte de toate prin utilizarea poliţiei secrete, terifianta Stasi. Mişcările protestatare din RDG, adeseori susţinute de Bisericile Catolică şi Luterană, s-au configurat ca acţiuni de rezistenţă civică inspirate de ethosul luptei antiautoritare, de conştiinţa culpei tăcerii generaţiei care nu şi-a ridicat glasul împotriva nazismului. Victoria Solidarităţii în alegerile din Polonia şi formarea guvernului Mazowiecki au catalizat aceste forme de contestaţie. Disidenţa est-germană s-a transformat în opoziţie.
Albert Hirschman, marele gânditor social american, a scris la începutul anilor ‘90 un articol celebru în revista World Politics cu titlul Exit, Voice, and the End of the GDR, aplicând categoriile propuse de el într-o carte extrem de influentă. Exitul s-a realizat prin exodul populaţiei din Germania de Est. În august 1961, Zidul Berlinului (numit, pe bună dreptate, al Ruşinii) a fost înălţat pentru a-i împiedica pe cetăţenii est-germani să voteze cu picioarele. A fost simbolul cel mai şocant, cel mai dezgustător şi cel mai palpabil al Războiului Rece, în chiar inima Europei Centrale.
Anul revoluţionar 1989 a radicalizat mişcările contestare născute la nivelul societăţii (grassroots). Între acestea, mişcările pacifiste şi ecologiste independente din RDG. Societatea civilă era numele şi esenţa ideii care a torpilat ordinea totalitară. Vocea, puterea celor fără de putere, a început să fie auzită tot mai răsunător. În vara acelui an miraculos, prin Ungaria, s-a produs un nou exod. În loc de a împiedica tranzitul în masă al turiştilor est-germani către Austria, cum le-ar fi impus-o „internaţionalismul socialist“, autorităţile de la Budapesta, primind semnalul verde al Kremlinului, l-au favorizat. Honecker şi camarila sa s-au plâns lui Gorbaciov, însă fără niciun rezultat. La sesiunea Pactului de la Varşovia desfaşurată la Bucureşti (iulie 1989), liderul est-german leşina şi era dus de urgenţă la Spitalul Elias. A doua zi era transportat cu avionul către Berlinul de Est, unde avea să fie diagnosticat cu cancer. A rămas în toate acele luni (şi mai târziu, până la moarte) un stalinist înfocat, s-a opus oricărei reforme. Aparenţa era a unui militant auster, de-a dreptul spartan: în fapt, era un afemeiat înrăit, un personaj avid de funcţii, medalii şi onoruri. Mâna sa dreaptă era criminalul Erich Mielke, şeful Stasi, cel care îşi începuse cariera ca bătăuş de stradă implicat în câteva omoruri şi care, în Spania Războiului Civil, se specializase în lichidarea fizică a militanţilor antistalinişti (anarhişti şi troţkişti). Fără reticenţe şi fără scrupule, Honecker a ordonat arestări, bătăi, represiuni. Pentru el, timpurile lui Brejnev reprezentaseră paradisul. A rămas de pomină scabrosul sărut dintre cei doi tirani. Liberalizarea gorbaciovistă era, neîndoios, pentru Honecker, ca şi pentru Ceauşescu, o trădare a sacrelor principii bolşevice, o impardonabilă blasfemie.
La 7 octombrie, Honecker, Ceauşescu, Jakeš, Jivkov şi alţi potentaţi antireformişti au fost martorii unei noi explozii a vocii populare: tinerii din FDJ (Freie Deutsche Jugent), UTC-ul est-german, au scandat, în locul lozincilor oficiale, cuvintele: „Gorbaciov, salvează-ne!“. Prezent acolo, Gorbaciov a urmărit atent ce se întâmplă. A rostit faimoasele cuvinte: „Viaţa îi pedepseşte pe cei care resping schimbarea“. În acele săptămâni, s-a născut, s-a afirmat noua viziune: Wir sind das Volk (noi suntem poporul). Combinaţia revoluţionară dintre exit şi voce a accelerat colapsul RDG, l-a făcut iminent şi inevitabil.
Pentru Ceauşescu, ceea ce a văzut la Berlin a fost un avertisment greu de ignorat, o indicaţie că nu putea aştepta niciun fel de sprijin din partea lui Gorbaciov. Dimpotrivă, liderul sovietic îl detesta cu pasiune pe cel pe care îl numea, în conversaţiile cu consilierii săi, „Führerul român“. Pe 16 octombrie, Honecker era debarcat în urma unei conspiraţii la vârf. Urmaşul său, o alegere total neinspirată, a fost Egon Krenz, el însuşi compromis ca fost supervizor al Stasi din partea Biroului Politic. Între timp avuseseră loc noi demonstraţii la Berlin, Leipzig, Dresda, Rostock, urmate de sute de arestări.
Într-o carte recentă, ziarisul britanic Victor Sebestyen explorează declinul Blocului Sovietic şi momentele-cheie ale prăbuşirii fortăreţei socialismului militarist numită RDG (Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire, Weidenfeld and Nicolson, 2009). Volumul conţine capitole extrem de percutante despre România lui Ceauşescu şi finalul comunismului dinastic. Krenz nu a rezistat mult în funcţie: pe cât de vanitos, pe atât de inept, a comis gafă după gafă. Pe data de 9 noiembrie, fără ca măcar Krenz să ştie ce se petrece, liderul organizaţiei de partid din Berlinul de Est, Günther Schabowski, a anunţat, într-o conferinţă de presă intrată în istorie, libertatea imediată de circulaţie pentru cetăţenii RDG. În câteva ceasuri, zeci de mii de berlinezi au luat cu asalt punctele de frontieră, inclusiv Checkpoint Charlie. La ora 10 şi 45 de minute (p.m.) se petrecea minunea: se dansa, se fraterniza, se bea şampanie pe Zid. Se terminase coşmarul, începea sărbătoarea. Deşi era noapte, cetăţenii RDG puteau simţi ceea ce îl făcuse pe Hegel cândva să asemuiască debutul Revoluţiei Franceze cu „un superb răsărit de soare“. Era clar că se apropia clipa recâştigării suveranităţii politice. Iar justificările pentru existenţa RDG deveniseră caduce, penibile, de un infinit ridicol.
În doar câteva săptămâni, electrizantul slogan „Noi suntem poporul“, scandat de sute de mii de oameni în timpul demonstraţiilor nocturne din Berlinul de Est, Leipzig sau Dresda, s-a transformat în „Suntem un popor!“, aducând în prim-plan şi făcând inevitabilă reunificarea Germaniei.
Primele voci ale revoluţiei est-germane, toţi acei poeţi, cântăreţi şi activişti pentru drepturile omului sau pentru protejarea mediului înconjurător, cei care ani de-a rândul s-au aflat sub stricta supraveghere a Stasi, au rămas fără susţinători. Spre marea lor dezamăgire, au descoperit că larga majoritate a populaţiei RDG nu spera într-o îmbunătăţire a experimentului socialist sau adoptarea unei utopii ecologic-pacifiste, ci era nerăbdătoare să profite de şansa de a se bucura de aceleaşi condiţii de viaţă precum cele oferite de statul capitalist, de Germania Federală. Dintre toate ţările membre ale Tratatului de la Varşovia, RDG era singura care îşi datora existenţa prezenţei trupelor sovietice, fiind totodată o pură invenţie ideologică a lumii bipolare. În timp ce divorţul de catifea din decembrie 2002 dintre cehi şi slovaci a produs două state suverane şi indepedente, sfârşitul RDG a însemnat încorporarea totală a Germaniei de Est în RFG. //
