Parabola orbilor

Majoritatea delegaților PMP s-au dovedit „orbi“, lăsându-se ghidați de nou-aleasa lor „oarbă“, care e ghidată de orbul (sau mai curând „orbitul“) din fruntea șirului.

Există un tablou celebru și teribil deo­po­trivă al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, marele pictor al Renașterii flamande: Parabola or­bi­lor. Mai mulți orbi formează un șir ți­nân­du-se unul după altul; deja, conducătorul lor, orb și el, s-a prăbușit într-un șanț, iar ur­mătorul vine peste el, pe jumătate căzut; următorul, cu un toiag, îl atinge pe al doi­lea pe umăr spre a se ghida după el și se va rostogoli și el peste confrați, desigur, în pu­țin timp. Mai urmează trei orbi, dintre care primii doi au, fiecare, mâna stângă întinsă pe umărul drept al celui dinainte, iar ul­timul se ghidează după toiagul penul­ti­mului. Un lucru mai ales mă frapează în re­prezentarea acestei drame inspirate de un verset evanghelic: direcția celor șase orbi es­te unică - șanțul - , oricât de mult s-ar chi­nui ei să scape, numai și numai din pri­cina solidarizării lor; fiindcă, bine echipați cu toiege în dreapta, cum sunt, ei s-ar pu­tea, altminteri, descurca cât de cât, cu con­diția să umble singuri; numai că sunt în­duioșător de solidari între ei și astfel n-au nicio șansă să evite căderea. Morala: dacă nu putem evita orbirea proprie și nici n-avem călăuză care vede, e preferabil să um­blăm singuri decât să ne solidarizăm întru orbire.

Alegând-o pe Elena Udrea drept președinte al tânărului PMP, cei din sală au ilustrat, de­sigur, fără s-o dorească, parabola lui Brue­gel: Orbul călăuză, după ce a a scindat PDL, deoarece acesta refuzase s-o aleagă pe Ele­na Udrea președinte, nevăzând că re­zul­tatele mai mult decât modeste la euro­par­lamentare ale PMP (sub scorul unui can­didat independent), dar mai ales lipsa de en­tuziasm, ca să nu spunem chiar deruta elec­toratului „băsist“, sunt semnele sigure ale „apropierii de groapă“, a creat, iar apoi a obținut un partid pentru „pupila“ sa. Ce o recomanda? Lumea zice că nimic în afara unor calități feminine. Lumea e, vai, se­xis­tă la noi și nedreaptă cu o femeie de succes. De acord. (Totuși, sexiștii votează, din pă­cate, ceea ce ar trebui, chiar și așa, să fie lu­at în seamă.) Și totuși, unde sunt calitățile de lider politic ale d-nei Udrea? Ce decizii înțelepte, majore, a luat? Ce principii mo­rale a ilustrat cu fermitate? Ce reforme im­portante a propus sau a realizat? Nu știu de niciuna, în schimb știu de decizia dezas­truoasă din 2012, susținerea lui Silviu Pri­goană la Primăria Bucureștiului. Mi­nis­te­riatul ei a fost ieșit din comun? Se com­pa­ră el cu cel al Monicăi Macovei și al lui Da­niel Funeriu, care au făcut ceva istorie în doar doi ani de mandat? Prima a fost realeasă acum eurodeputat, dar în PDL, iar cel de-al doilea a pierdut președinția PMP la un scor zdrobitor. Mai mult, la recentul congres, nici Funeriu, nici Papahagi, nici Paleologu nu au fost aleși nici măcar printre vice­pre­șe­dinți. De ce? Fiindcă majoritatea de­legaților PMP s-au dovedit „orbi“, lă­sându-se ghidați de nou-aleasa lor „oarbă“, care e ghidată de orbul (sau mai curând „orbitul“) din fruntea și­rului.

Spre deosebire, totuși, de acesta, d-na Elena Udrea nu „vede“ și nu a „vă­zut“ niciodată: nu vede că e im­po­pu­lară într-o parte majoritară a opiniei publice, inclusiv în partea ostilă PSD-ului; că prezența ei sfidătoare pe afișele electorale (fără să can­di­de­ze) a enervat o mare parte din elec­toratul „băsist“, care nu a pus ștam­pila pe PMP; nu vede că, în schimb, mulți au votat cu PDL numai din respect și admirație pentru Monica Ma­covei, considerată a reprezenta mult mai substanțial decât ea prin­cipiile „băsiste“; nu vede că mișcarea de fuziune lansată acum de PDL și PNL, cu Johannis președinte inte­ri­mar, va subția și mai mult rândurile susținătorilor PMP. Își vede, în schimb, foarte bine iluziile: scoruri uriașe pentru 2016. Orbirea ei cro­ni­că și, pare-se, fără leac o împiedică să-și aprecieze corect puterile, ca­pa­citățile, aliații și șansele. Admiratorii ei spun că e foarte activă. Adevărat: dar activismul neluminat de „ve­de­re“ se poticnește și cade.

Bineînțeles, nu chiar toți în PMP sunt orbi. Unii văd bine, dar n-au nicio pu­tere, precum Funeriu sau Pa­pa­ha­gi, care trebuie să constate încă o da­tă că aptitudinea „vederii“ e con­si­de­rată un cusur în partidele ro­mâ­nești – vechi sau noi. Alții, deși văd, pre­fe­ră să n-o arate din oportunism, aș­tep­tând ca ceilalți să cadă, iar ei să sca­pe. Restul sunt orbi ori din năs­ca­re, ori temporar, sau își țin ochii strânși bine. Dar de la un moment dat, nu mai contează deosebirile, așa cum ne arată tabloul bătrânului maes­tru: de­geaba gesticulează orbii, degea­ba agi­tă toiege; fiindcă s-au soli­da­ri­zat cu orbirea, solidari se duc în șanț! //