De același autor
Există o piață a organelor de transplant. Toate organele înlocuibile pot fi vândute și cumpărate: inimă, rinichi, ficat… Ele sunt scumpe și, de obicei, ca să le obții, trebuie să aștepți luni, chiar ani întregi. Dar nu cumva există și o piață pe care se poate vinde și cumpăra un „organ” special? În folclorul popoarelor europene organul acesta poartă numele de „suflet”. Nu pot oare să-mi vând sufletul, dar, spre deosebire de cazul celorlalte organe, nu pentru a-l înlocui pe-al altuia, ci pentru a fi eu locuit de altcineva? Pentru a lăsa la dispoziția altuia, în schimbul unor avantaje certe, regimul de funcționare al sufletului meu?
Când e vorba de „suflet”, cel care vinde e omul, și cel care cumpără e diavolul. Negoțul acesta este pecetluit de un contract care e mai presus de un act notarial: „pactul cu diavolul”. Cel mai celebru pact cu diavolul din cultura europeană este, după cum se știe, cel al lui Faust. În schimbul sufletului său, Faust primește de la diavol, pentru o perioadă bine determinată, cunoaștere nelimitată, putere și un surplus de tinerețe în vederea unei vieți pline de plăceri lumești. Mai există, în Frații Karamazov, și pactul, făcut la un moment dat al istoriei ei, de Biserică (reprezentată de Marele Inchizitor) cu Satana. În sfârșit, mai există și varianta în care omul își vinde diavolului umbra sa. E vorba de nuvela unui romantic german, Adelbert von Chamisso, publicată în 1814, Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl.
De la „vinderea sufletului” la „vinderea conștiinței”
În modernitate se întâmplă ceva interesant: din forma ei clasic-legendară, vinderea sufletului trece în spațiul etic-comunitar și devine „vindere a conștiinței”. Am putea spune că vinderea conștiinței e varianta laică a vinderii sufletului. „Pactul cu diavolul” atesta simbolic utilizarea strict instrumentală a seamănului și, astfel, triumful egoismului în lupta dintre Bine și Rău. Căci prin „pactul” făcut, cel ce-și vindea sufletul se auto-expulza de pe teritoriul Binelui prin ruperea contractului divin cu chipul lui Dumnezeu oglindit în semenii săi. Semnatarul pactului se zidea în singurătatea absolută a sinelui său. Nu mai exista, pentru el, „celălalt”, nu mai existau mila, iubirea și dăruirea. Astfel mutilat, vânzătorul sufletului fugise din ograda Domnului și trecuse în cea a diavolului. Asta era tot. Am putea chiar spune că diavolul-cumpărător, spre deosebire de cel ce-și vânduse sufletul pentru putere, bani și plăceri, nu obținea în fapt nimic. Diavolul nu-i ceruse să facă un lucru anume. Îi era de-ajuns să știe că-i răpise victimei sale capacitatea de a dărui. El se mulțumea astfel să instaleze în sufletul vânzătorului premisa ieșirii din comunitatea oamenilor. Nu exista o utilizare precisă a sufletului cumpărat. Cel ce vindea putea la o adică să-și spună că a primit totul fără să dea în schimb „ceva”. Tocmai pentru că și-a vândut sufletul, el nu mai are nimic de dat nimănui (nici măcar Satanei!), ci numai de luat. Cumpărarea sufletului, pe care Satana îl prelua la împlinirea termenului, nu era mai mult decât o rundă pe care el o câștiga în pariul infinit făcut cu Dumnezeu în privința omului, un fel de „sâc!” adresat Cerului.
Varianta laică a „pactului” apare în principal când politicul suprimă contactul cu divinul, fără să fie capabil să pună în loc urma acestuia în lume. Altfel spus, fără să poată pune în locul rămas gol un cod etic funcțional. Varianta laică a „pactului” apare când cenzura pe care onoarea, fidelitatea și credința o impun conștiinței se relaxează sau e suprimată și, în lume, își fac loc mai lesne, în absența acestei cenzuri, trădarea, sperjurul și incoerența spațiului interior al conștiinței. Cumpărătorul nu mai e acum reprezentat de întruparea unui simbol satanic. Tranzacția are loc numai între oameni. Pe de o parte, cei care cumpără: grupurile de putere (putem să le spunem direct „partide”), care se prezintă de fiecare dată ca slujitoare ale unei părți a poporului (dacă nu chiar ale poporului în întregul lui) și ale nobilelor cauze pe care le presupune slujirea lui. Pe de altă parte, cei ce vând, adică indivizii seduși de putere și de privilegiile ei și care, de dragul acestora, sunt dispuși să-și folosească semenii, manipulându-i, ca trepte de ascensiune către varii poziții. Iar la capătul acestei tranzacții, fiecare „parte” se alege cu „ceva”: donatorul obține, asemeni lui Faust, facilități de existență; iar cel ce cumpără, spre deosebire de Satana, obține o marfă pe care o folosește în imediat și în scopuri clar definite.
Calitățile conștiinței ca marfă
Din clipa în care e vândută, conștiința ta nu mai e a ta, deși, după însemnele exterioare ale posesorului, ea apare în continuare în public ca aparținându-ți. Însuși soclul vizibil al persoanei tale e un garant pentru existența ei. Numai că în fond ea nu te mai reprezintă pe tine, ci, în mod ocult, pe cumpărătorul ei. E important ca vânzarea să nu poarte semnele vizibile ale efectuării ei. În secret, tu cedezi altuia dreptul ei de folosință, dar, astfel vândută, conștiința poartă în continuare masca persoanei tale.
Dar ce se poate face cu conștiința? La ce e ea bună, ca să fie cumpărată? Să ne imaginăm conștiința ca pe un recipient care treptat, până la o anumită vârstă (a maturizării), se umple cu anumite conținuturi de idei, credințe și sentimente. Vinderea conștiinței trebuie atunci imaginată ca o golire a recipientului conștiinței însoțită de o reumplere a lui cu conținuturile pe care le decide cumpărătorul. Iar la capătul acestei tranzacții, cel ce cumpără conștiințe spre a umple „locul” rămas gol cu ideile, credințele și sentimentele lui își va multiplica propria conștiință cu numărul conștiințelor cumpărate.
Cumpărarea și vânzarea conștiinței reprezintă axa negoțului în spațiul puterii. Deținătorul puterii într-o țară coruptă este cel care a cumpărat îndeajuns de multe conștiințe pentru a putea manipula cu ele conștiințele care nu sunt cumpărate. Nu e nevoie, așadar, pentru a acapara puterea, să cumperi toate conștiințele, ci numai numărul necesar pentru manipularea majorității conștiințelor. În felul acesta, voința posesorului de conștiințe cumpărate se poate impune peste tot. În fapt, el sfârșește prin a poseda toate conștiințele: unele prin cumpărare, iar altele prin manipulare cu ajutorul celor cumpărate. Succesul unui regim totalitar, al unei dictaturi sau al oricărei puteri corupte depinde până la urmă de numărul de conștiințe care sunt scoase la vânzare pe piața puterii. Într-o lume în care conștiința n-ar deveni marfă, în care, deci, n-ar exista nici o conștiință de cumpărat, nici o putere coruptă n-ar fi, evident, cu putință.
Pe o piață politică devenită, după „revoluțiile burgheze”, vastă și „populară”, vinderea și cumpărarea conștiinței ajunge să fie o activitate comercială constantă. Începând din secolul 19, eliberată de angajamentul sacru pe care se baza instituția medievală a cavaleriei, conștiința se poate vinde și cumpăra în mod liber. Pentru deținătorii puterii corupte, ea devine un organ extrem de căutat și, în mod simetric, extrem de bine vândut. Apare acum și o concurență între cei dispuși să vândă conștiință. Cea mai căutată și cea mai bine vândută este conștiința care conține cantitatea minimă de scrupule. Iar cea mai prețioasă și, astfel, cea mai scumpă conștiință este, evident, conștiința total lipsită de scrupule. Cumpărătorul poate să-i ceară persoanei care și-a vândut conștiința orice: să mintă, să înșele, să fure, să-i facă ode, să participe, cu bună știință, la manipularea conștiințelor unui întreg popor. Vânzătorul unei conștiințe lipsite de orice scrupul prezintă imensul avantaj de a fi pregătit pentru toate tipurile de dirty works.
Interesant, în cazul acestui tip de vânzare-cumpărare este că avem de-a face cu un „organ” care este ceva altfel intim, și cu mult mai mult intim, decât ficatul, inima, rinichii. Este intimul însuși, ceva care îți aparține ție și numai ție, pierderea lui însemnând pierderea propriei definiții: sufletul tău, conștiința ta, umbra ta. Putând deveni orice, putând lua forma pe care pactul semnat ți-o cere, ai renunțat la articularea proprie unei personalități și nu mai ești, în fond, nimic.
Premisa vinderii conștiinței: despărțirea de valori
Vinderea conștiinței e ușor de depistat după faptul că, printr-o manevră bruscă și ireversibilă, conștiința este total decuplată de la valori. Nu înseamnă că ele au ieșit din scenă. Dimpotrivă, cuvintele care le desemnează sunt fluturate la rampă (cinste, popor, iubire de patrie, libertate, lupta anti-corupție, egalitate, dreptate etc.), dar nu mai au în spate decât o gură care le rostește. Altfel spus, sunt vorbe goale: cei mai mulți dintre cei care le enunță și care susțin că ar crede în ele nu le locuiesc. Și e firesc, de vreme ce vinderea conștiinței nici nu s-ar putea face câtă vreme proprietarul ei ar crede în ceva. Crezând, el n-ar mai fi liber pentru vânzarea conștiinței, ar fi angajat în ceva. Și, din acea clipă, el n-ar putea profita de pe urma ei; mai degrabă ar putea muri gratis în numele conștiinței sale și al angajării ei.
De aceea, conștiința, ca să fie vândută, trebuie să fie liberă, liberă de orice angajare. Ea trebuie să fie asemeni unei case goale, pe care scrie „de vânzare” sau „de închiriat”. Ea trebuie să aibă libertatea soldatului care nu aparține nici unui stat, nici unei țări, nici unei armate, care își aparține doar sieși și intereselor sale și care-și vinde forța și priceperea de a lupta cui plătește mai mult. Vânzătorul de conștiință e, de aceea, un mercenar al conștiinței. Armata în care el se înrolează este o grupare politică în care valorile nu reprezintă decât o butaforie ideologică și care are ca singur scop deținerea puterii de dragul privilegiilor. Mercenarilor conștiinței nu le pasă câtuși de puțin dacă profitul lor se realizează pe spezele semenilor lor sau ale țării în care s-au născut. De fapt, ei își disprețuiesc poporul din care fac parte, de vreme ce el este îndeajuns de înapoiat pentru a se lăsa condus spre propria-i pierzare de către un om politic ajuns la vârf tocmai cu ajutorul mercenarilor din partid. Expresia cea mai limpede a mercenariatului conștiințelor poate fi deslușită astăzi în „traseismul politic”. În acest fenomen, straniu amestec de „epocă modernă” și levantinism, devine extrem de vizibil faptul că aparteneța unui individ la un partid nu se face în virtutea unor valori și a unui program, ci în virtutea partidului care plătește mai bine marfa numită „conștiință”.
„Politicianismul burghez”, așa cum apare în dramaturgia caragialiană și care în interbelic creează reacția violentă a extremismului de dreapta eticist și creștin, a dat la noi un prim exemplu modern despre ce anume înseamnă mercenariatul conștiinței. Însă fenomenul „vânzării conștiinței” și-a căpătat expresia limpede și „clasică” abia odată cu venirea la putere a partidului comunist. Ea a devenit un mod de viață curent, scuzabil cu formula „așa erau vremurile”. În epocă, fenomenul vinderii conștiinței a fost botezat „fripturism”, iar cei care-l promovau erau numiți pudic scatofagi. Membrii plutonului fruntaș al Partidului își „setau” periodic conștiința după schimbările care interveneau în „linia Partidului”. Ei aveau atâtea conștiințe câte „linii ale Partidului” apăreau. La câțiva ani o dată, conștiința vândută inițial trebuia reamenajată. Deasupra capului fiecărui vânzător de conștiință pândea primejdia ruperii contractului de către Partid în chip unilateral. Ca să nu riște să cadă în afara cercului de privilegiați (trimiterea la „munca de jos”), vânzătorul de conștiință în comunism se preta la orice: mărea cota de arestări, extermina „dușmanul de clasă”, vitupera la adresa lui, cultiva teroarea, își înfiera tovarășii, turna, scria „articole de fond”, compunea omagii, ținea ședințe punitive, organiza condamnări publice…
Noii mercenari ai conștiinței. Minciuna despletită
Pe fondul acestor idei, putem înțelege mai bine fenomenul pe care-l trăim astăzi. Dacă n-ar avea consecințe tragice pentru noi toți, acesta ar fi, pentru un observator detașat, de-a dreptul pasionant. Să încercăm să-l descriem.
Mercenariatul conștiințelor dinainte de 1990 avea loc, cum am spus, sub cupola desenată de „linia Partidului”. Aceasta asigura, pentru toată populația, constanța unui cadru de existență valabil pentru câțiva ani buni. Indiferent de cât de „dură” sau de „relaxată” era această „linie”, ea dădea un cod de conduită socială și oferea un orizont de existență. A existat între 1948 și 1964 un cod de conduită socială care promova, atât pentru cei ce-și vindeau conștiința („fripturiștii”), cât și pentru cei ce trăiau pe pielea lor efectele mercenariatului conștiinței, linia „internaționalismului proletar” și prietenia cu „marele popor sovietic”. A existat apoi un cod de conduită socială în care mercenariatul conștiințelor a mers în direcția „comunismului naționalist și dinastic”. În ambele tipuri de cod, atât mercenarii politici, cât și populația suferitoare aveau un sistem de se orienta, adică aveau apucături, obiceiuri și conduite, oricât de mizerabile ar fi fost ele, formate. Altfel spus, oricine știa destul de bine „pe ce lume trăia”, chit că lumea aceea îi plăcea sau, dimpotrivă, îi apărea ca odioasă.
Cazul clasei politice actuale, și mai ales al actualului guvern, prezintă o formidabilă originalitate. Orizontul dispare. Nu mai există nici o perspectivă, de vreme ce șeful partidului aflat la putere, dotat cu o plasticitate ieșită din comun, schimbă „linia partidului” și de trei ori pe zi. În comunism, se mințea de dimineața până seara într-un singur fel: minciuna era dictată în mod constant de imposibila întrupare a utopiei cu care comuniștii veniseră la putere. Existau doar marile trasee ale minciunii.
Astăzi, s-a trecut de la minciuna mecanică, repetitivă și maniacală la minciuna despletită. Însăși direcția minciunii e imprevizibilă, pentru că în fapt ea nu se raportează la o ideologie, ci la o inepuizabilă sete de căpătuială care se poate așeza sub cupola oricărui program politic și poate împrumuta orice frazeologie (de obicei naționalistă: exalți tocmai poporul pe care-l furi și-l nenorocești). Fiind dictată doar de furt, ea e minciună „la firul ierbii”, șerpuitoare, variată și distributivă. Să nu confundăm această incoerență cu contorsionismul de rutină, care-l însoțește prin definiție pe politician. Atunci când furi continuu (titluri academice, voturi, bunuri, contracte, bani publici, licitații, concursuri etc.) ești obligat să minți continuu și, vrând-nevrând, va trebui să execuți la nesfârșit, strict contextual, salturi spectaculoase la scară națională.
Ei bine, când se minte în felul acesta continuu și divers, e nevoie să fii asistat de o echipă riguros selectată. Un mega-mincinos politic intră în arenă însoțit de un amplu cortegiu, alcătuit din indivizi capabili să-și adapteze, ca într-o uriașă pantomimă, mișcările conștiinței pe care au vândut-o la mișcările conștiinței protagonistului-cumpărător. Ei trebuie să preia cu maximă viteză și să moduleze, în conștiința lor vândută, conținuturile dictate de ritmurile minciunilor și fluctuațiilor conștiinței șefului de partid.
M-am întrebat la un moment dat, văzând felul în care arată „noua generație de politicieni”, majoritatea agramați, neavând nici o competență, dar toți aroganți și agresivi: oare pentru ce calitate a lor au ajuns ei acolo? La ce anume pot fi ei folosiți? Ce au avut de oferit pentru a fi luați în partide și făcuți parlamentari, miniștri, șefi de consilii județene, prefecți, primari etc., de vreme ce nu se remarcau decât printr-un comportament de birjari? De unde au apărut? Cine sunt ei în fond?
Sunt noii mercenari de conștiință. Clamând mândria de a fi români, ei sunt câtă frunză și iarbă. În România, pentru vânzarea conștiinței se stă astăzi la coadă. Și ei, ca și înaintașii lor, sunt gata oricând, în alt context al istoriei, în alte rânduieli sociale și dispunând de alte tehnici de manipulare, să facă orice. Când îi privești, ceea ce-ți sare în ochi în primă instanță este, în afară de gradul extrem de scăzut de aglutinare al cuvintelor, capacitatea de a se solidariza cu minciuna aflată la ordinea zilei. Incompetenți în raport cu funcția pe care o ocupă, ei sunt apți, în schimb, să execute, întocmai și într-un timp record, orice li se cere: să facă să voteze morții, să stingă lumina în sala în care membrii unei comisii academice sunt pe cale să deconspire un plagiator, să explice de ce crearea de noi locuri de muncă nu e treaba guvernului, să bage repetenți în facultate, să măsluiască licitațiile, să alimenteze fondurile partidului, să promită fără acoperire tot soiul de lucruri… Pe scurt, să pună la cale, să cauționeze și să acopere, mințind, orice netrebnicie.
Dar de ce e atât de gravă minciuna în spațiul public? Când un om politic minte zi de zi, el năruie credibilitatea cuvintelor și, odată cu ea, a clasei politice în întregul ei. Politicienii care mint termină prin a minți împotriva lor înșiși. Ceea ce se subminează în felul acesta este încrederea oamenilor în dimensiunea politică a societății. Ideea că politica este un „lucru murdar” bazat pe minciună, având ca unic țel căpătuiala și ca mijloc furtul, dereglează toate mecanismele de funcționare ale societății. Politicienii care, decredibilizând cuvintele, compromit politica destramă societatea și, mai devreme sau mai târziu, ei se scufundă odată cu ea. Cum s-a spus atât de frumos: în „neantul absenței de destin istoric”.
Articol publicat și pe www.contributors.ro
