De același autor
Cand a anuntat ca va demisiona pentru a face posibile alegerile anticipate, Calin Popescu Tariceanu s-a angajat pe un drum fara intoarcere. Nu exista nici o revenire demna la status quo ante. In ciuda furtunii de proteste ale PSD si ale unor analisti, solutia anticipatelor este singura onorabila si democratica. Este adevarat ca premierul a ajuns s-o accepte abia dupa ce Traian Basescu l-a pus in fata unei perspective inacceptabile: retragerea ministrilor PD din guvern. Negocierile au fost insa rapide si eficiente: PD si PNL au acceptat paritatea pe listele electorale, iar domnului Tariceanu i s-a promis ca va redeveni premier si dupa alegerile din toamna, daca ele vor fi castigate de Alianta.
Cum este un moment fara precedent in istoria noastra postdecembrista, merita sa ne intrebam daca aveam nevoie de el. Ca sa simplificam lucrurile, propun sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca Traian Basescu si PD nu ar fi fortat decizia alegerilor anticipate. In primul rand, reforma in justitie era deja compromisa. Decizia Curtii Constitutionale fiind irevocabila, articolele respinse nu mai puteau fi reintroduse printr-un artificiu de formulare, cum fals sugereaza PSD. Era vorba de articole-cheie, care ar fi permis primenirea si intinerirea corpului de magistrati si transformarea CSM intr-un organism eficient si cu adevarat independent. Respingerea lor a avut drept scop tocmai blocarea acestei schimbari si conservarea unui “sistem de putere” in interiorul justitiei, ca sa-l citez pe Valeriu Stoica. Daca s-ar fi incapatanat sa guverneze in aceste conditii, echipa premierului Tariceanu si-ar fi pierdut credibilitatea si ar fi devenit ostatica PSD, partid care a populat Curtea Constitutionala cu fosti membri si aliati. Cum, potrivit modificarii Constitutiei din 2003, deciziile Curtii nu mai pot fi rasturnate in Parlament, PSD ar fi putut torpila orice lege initiata de Alianta. Alianta s-ar fi vazut constransa la o serie de compromisuri si reforme incomplete, care ar fi slabit-o si nu ar fi rezolvat problemele tarii. Guvernarea fiind astfel blocata, criza politica era cat se poate de reala si de profunda, nicidecum artificiala, cum sustine Mircea Geoana. In plus, blocajul instituit de PSD compromite si integrarea in 2007: cu o reforma a justitiei esuata, oricum nu am fi avut un raport de tara favorabil.
Decizia Curtii Constitutionale nu a facut insa decat sa incununeze un sir de sincope ale guvernarii, datorate lipsei unei baze politice solide. Iar absenta acestei baze politice nu este altceva decat rezultatul alegerilor din 2004. Aceste alegeri, asupra carora planeaza inca umbra fraudelor, sunt de fapt cauza prima a actualei crize. Listele suplimentare pe care au votat 10% dintre alegatori si artificiile aritmetice ale numararii voturilor la BEC au stirbit legitimitatea celor alesi la 28 noiembrie. Inca de la acea data, de altfel, se prefigura perspectiva unor alegeri anticipate.
Judecand dupa sondajele de opinie, alegerile anticipate prind PSD pe un picior gresit, ceea ce explica si vehementa cu care liderii partidului incearca sa le blocheze. De la congresul din aprilie incoace, partidul se confrunta cu conflicte interne si o acerba lupta pentru putere in interior. Practic, nici nu se stie cine mai conduce partidul. Evaluand prestatia publica din ultima saptamana, se pare ca Adrian Nastase a revenit in forta si-l domina pe Mircea Geoana. Tot nelamurita ramane si pozitia lui Ion Iliescu, dispus cu putin timp in urma sa se rupa de PSD. Chiar daca partidul va incerca recuperarea sa, pentru a atrage electoratul rural, valoarea de intrebuintare a fostului presedinte a fost mult diminuata de procesul mineriadelor recent inceput. Aura de invincibilitate a partidului a fost demolata de anchetele demarate de Parchet in cazurile RAFO si Sechelariu, iar gurile rele spun ca partidul ar avea mari probleme financiare. In concluzie, PSD are toate motivele sa se teama de alegeri. Motiv pentru care juristii sai cauta de zor proceduri si manevre prin care sa intarzie scrutinul, pregatind chiar o tentativa de suspendare a presedintelui Traian Basescu, la care se va asocia probabil si PRM. Chiar daca nu vor reusi, se va pierde timp si momentul adevarului va fi amanat.
Pentru a contracara demersurile PSD, Alianta poate deocamdata conta pe UDMR, formatiune care a anuntat dupa indelungi deliberari ca accepta intoarcerea la electorat, si probabil pe grupul minoritatilor. Se pare ca pretul colaborarii UDMR a fost coborarea pragului electoral de la 5% la 4%, ceea ce se va realiza printr-o ordonanta. Partidul Conservator, care nici in aceste conditii nu are sanse sa intre in Parlament pe cont propriu, urmeaza sa-si anunte decizia saptamana aceasta.
Anticipatele sunt departe de a fi un pariu castigat pentru Alianta. Structurile teritoriale ale PSD si forta sa organizatorica nu pot fi subestimate. Pe de alta parte, electoratul este plictisit si sceptic. Pentru a-l aduce la urne, Alianta nu se poate baza doar pe sondajele de opinie favorabile si pe popularitatea lui Traian Basescu. Este nevoie de o miza majora, de o dezbatere politica relevanta si de un efort de comunicare profesionist. Principalul atu al Aliantei in aceasta batalie fara precedent ramane Traian Basescu - singurul care a inteles de la bun inceput necesitatea clarificarii politice si a refuzat compromisul. Tot el a fortat Alianta sa se intreaca pe sine si sa-si asume misiunea de a depesediza si de a reforma Romania. Doar anticipatele vor arata daca acest lucru mai este posibil sau daca Romania va ramane o feuda a PSD.
