Povestea unui manager de proiect

De cate ori vine vorba de capacitatea Romaniei de a absorbi prin proiecte fon­durile comunitare, iar autoritatile centrale sau locale incep sa se vaite de lip­sa de bani de cofinantare, ca si cand asta ar fi principala piedica, ma apuca pan­daliile. Ca sa intelegeti de ce, va spun aici pe scurt povestea mea - a unui functionar care a lucrat cativa ani ca manager de proiect european. In 2001 eram deja angajat in ministerul res­pectiv de trei ani si, pentru ca eram ta­nar, cu diploma de master, stiam bine sec­torul de activitate si vorbeam engle­za, am fost detasat la agentia din subordine care trebuia sa puna in practica un proiect de 25 milioane de euro tocmai aprobat de Bruxelles. Leafa mea era de 7 mi­lioane de lei pe luna net, la care dupa ceva vreme s-au mai adaugat vreo 5 milioane, pentru ca lucram direct cu fonduri europene.

Decent, desi nici pe departe la nivelul pietei, dar priveam perioada asta ca pe o investitie in cariera, deci am pornit la drum cu mare entuziasm, pregatit sa stau la lucru 12 ore pe zi, asa cum sta orice manager care se respecta. Necazu­rile au aparut chiar de la inceput: nu mi-a trebuit mult ca sa constat ca, desi eu aveam toata raspunderea, nu aveam in mana si instrumentele de control. Echipa mea de proiect nu era rea, dar includea trei ingineri mai in varsta si cu state vechi in agentie, care mi-au fost de la in­­ce­put ostili, in ciuda grijii mele de a nu o face pe seful cu ei. O fi fost invidie pentru ascensiunea mea prea rapida, o fi fost salariul cu cateva milioane mai ma­re, cert este ca n-am putut niciodata sa-i scot din atitudinea "nu merge": parea ca principala lor ocupatie pana la ora cinci, cand rupeau usa, punctuali ca trenul, in­di­ferent daca terminasera ce aveau de facut sau nu, era sa-mi demonstreze mie ca ce vreau nu se poate. Ocazie cu care am constatat si ca era imposibil sa-i schimb: unu, pentru ca erau functionari pu­blici stabili pe post, iar in Romania daca n-ai omorat pe cineva nu poti fi dat afara; si doi, pentru ca echipa fusese aprobata nominal intr-o sumedenie de me­morandumuri cu finantatorul.

 Am mai constatat ca directorul agen­tiei noastre, un supravietuitor cu mare ex­perienta al tuturor regimurilor, era pre­o­cupat in primul rand de banii ce veneau de la bugetul de stat. Fondurile externe nerambursabile, precum cele de la  UE, desi importante ca volum, erau in realitate o mare belea pentru toata sefimea ve­che si grea din institutie, pentru ca nu erau la fel de "flexibile": se cereau programare multianuala, termene stricte, trans­parenta, in general, reguli noi si obo­sitoare de achizitie si management. Mare parte din reactia lor naturala de res­pingere fata de aceste inovatii, ce nu se mai puteau negocia la telefon cu di­versi parlamentari sau lobby-isti, s-a ras­frant fatalmente si asupra echipei noastre. Ministrul si secretarii de stat se in­teresau doar cand si cand de stadiul proiectului, in intalniri teoretic regulate, dar la care nu stiai niciodata dinainte cine apare. N-am avut vreo clipa senzatia ca ei sunt la curent cu detaliile relevante, iar de multe ori veneau, vorbeau, mai raspundeau de trei ori la mobil si plecau grabiti catre alte intalniri, asa ca nu ajungeau sa ne asculte pe noi cu atentie.

Prima etapa in proiectul nostru implica exproprierea de terenuri, care sa fie puse la dispozitia firmelor contractate pen­tru lucrari. Tot noi, ca beneficiar, trebuia sa negociem cu diverse alte compa­nii, publice sau private, mutarea de pe traseu a unor retele electrice, de telefonie si cablu, a unor amenajari hidrotehnice etc. De exproprieri se ocupa o di­rec­tie separata din agentie, unde eu nu ma puteam amesteca, iar din diverse motive ea nu finalizase nici 20% din cum­pa­ra­rile de terenuri (lege neclara, proprietari care se lasau greu etc.). Discutiile cu regiile de utilitati se purtau institutional, par­curgand intreaga ierarhie de ambele parti: eu inaintam adrese scrise conduce­rii noastre, care aproba si inainta dincolo, unde hartia facea drumul invers in jos pana la serviciul lor de specialitate. Dupa saptamani de zile, cand imi venea in fine raspunsul, companiile respective de utilitati solicitau de regula despagubiri sau compensari. Acestea nu erau cheltu­ieli eligibile in proiect, nici nu fusesera prinse in bugetul propriu al agentiei, iar con­ducerea nu mi le-ar fi aprobat niciodata, desi sumele nu erau mari, pentru ca ar fi reprezentat o reducere a "bugetului lor", singurul care ii interesa. Pentru ele trebuia asteptat ciclul bugetar ur­ma­tor, in cel mai bun caz. Din aceleasi mo­tive n-am reusit niciodata sa-i aduc la masa negocierilor fata in fata pe sefii cu pu­tere de decizie, nici macar din compa­niile publice. Secretarul de stat care avea in sarcina aceasta coordonare ma pri­mea prieteneste, imi dadea dreptate si imi promitea ca se ocupa, dar mi-a luat doi ani sa inteleg ca n-avea de fapt cu­raj sa se bage peste ei, fiind nou venit in partidul lui si mult mai slab politic de­cat directorii de agentii si regii.

Eu raspundeam insa direct de relatia cu consortiul de firme contractate pentru lu­crari, ce includea o multinationala si doua firme romanesti. Cum noi, agentia, ne-am abatut de la contract chiar de la pri­mii pasi, pentru ca n-am fost in stare sa le punem tot frontul de lucru la dis­po­zi­tie, a trebuit sa apelam la bunavointa lor, sa-i rugam sa lase de la ei si sa avan­seze pe bucati, pe sarite, doar ca sa nu se intarzie prea mult proiectul. Ceea ce, fiind oameni cu experienta, au ac­ceptat. Au dat, asadar, inainte cu lu­cra­rile plimband utilajele de colo-colo, dar la finele anului au venit cu note adi­tio­nale de majorare a costurilor, justificate de situatia creata chiar de noi. Nota supervizorului din teren cerea o suplimentare de 40%, iar contraexpertiza fa­cu­ta de mine cu niste fonduri pentru chel­tuieli neprevazute dadea un supliment de 25%.

M-am dus cu aceste cifre la seful agen­tiei, iar el mi-a parut foarte fericit sa se spele pe maini, gen "nu stiu, baiatule, tu esti managerul de proiect, te descurci". Apoi, parinteste, ca de ce nu stau eu mai potolit, uite, agentia-sora din ace­lasi minister, cu un proiect similar, este mult mai in urma, deci nu suntem noi aia in ofsaid. In fond, e vina mea ca m-am zorit prea tare cu lucrarile. Discutia a con­tinuat pe un ton tot mai ridicat si s-a ter­minat cand seful m-a intrebat in fata: "tie cat ti-au dat, mai, astia sa impingi har­tiile astea, ce comision iei?". Oricum, mi-a fost clar ca bani in plus de la agentie nu aproba nici 5%, nici macar pana la virarea urmatoarei transe de fon­duri europene, pentru ca astfel s-ar reduce "bugetul lor" si s-ar mari "al meu". Era limpede ca in momentul acela eu eram singurul interesat ca proiectul sa progreseze cat de cat, pe cand ceilalti ju­cau dupa strategii de reducere a riscului si efortului personal, acoperindu-se cu justificari pentru raportarile de eta­pa.

In vreme ce eu stateam si ma gan­deam ce sa fac, lucrurile au escaladat. Consortiul m-a contactat prin consilierii lor juridici sa-mi spuna ca daca se in­­tarzie prea mult vor aplica penalitati. Ca orice instanta comerciala va da dreptate consortiului, ca au ei metodele lor ca ver­dic­tul sa nu se amane prea mult si ca eu sa nu ma bazez prea tare pe sustinerea di­rectiei juridice a agentiei noastre. Iar un proiect in care s-au platit despagubiri de la buget din motive de prost management al beneficiarului n-o sa-mi dea prea bine in CV. In privat insa, unul dintre ei m-a luat deoparte si mi-a spus sa nu-mi fac griji, sa semnez eu hartiile alea si sa dau drumul raspunderii in sus, garanteaza ei ca nu vor fi valuri. La o adica, in caz ca treaba merge bine, e po­sibila si o compensatie, ceva, pentru efortul meu.

Acela a fost momentul cand am demi­sio­nat si i-am lasat sa se descurce cum or sti, dupa aproape doi ani de eforturi de-a surda. Atmosfera oricum se stricase de tot, iar in institutie imi iesise vorba ca sunt "omul firmei Y", desi eu nu semnasem nici un deviz. Doi dintre colegii in varsta mentionati isi luasera un aer conspirativ, erau toata ziua prin biroul sefului de agentie, ii dadeau peste capul meu tot felul de documente din proiectul nostru, din care oricum nu pricepea nimeni nimic, dar toata treaba capata un aspect preventiv-acuzator. A iesit si zvonul ca facusem acea contraexpertiza spe­cial ca sa dau de lucru unor apropiati. Intr-o zi a aparut intr-un ziar central un articol privind mismasurile intr-un important proiect european, cu trei sferturi din amanunte inventate, dar din restul de un sfert se deducea destul de clar cine montase povestea. Asa ca am decis sa ies de bunavoie dintr-un joc care ma adu­se­se intre ciocan si nicovala, desi eu pleca­sem la drum cu cele mai bune in­tentii.

 Aud ca astazi, in 2006, agentia tot se mai chinuie cu ultimele exproprieri, ca pro­iectul e deja decalat cu trei ani si ca s-au facut pe parcurs numeroase "ajus­tari" la cantitatile de lucrari prestate (si, pro­babil, la calitate). Colac peste pu­pa­za, una dintre firmele romanesti din con­sortiu a intrat in faliment, are conturile bancare blocate, deci se pune proble­ma daca sa se continue cu ei pana la capat sau sa se reia licitatia, ceea ce presupune complicatii si intarzieri suplimentare. Dar va fi greu: la sfarsitul anului, Delegatia  UE de la Bucuresti se in­­chi­de, deci agentia implementatoare nu va mai beneficia de sprijinul neoficial al per­sonalului tehnic din Delegatie, care ii facuse pe sub masa mare parte din treaba la pregatirea primei licitatii, doar pentru ca lucrurile sa nu se impotmoleasca.

 Paradoxul este ca in tot acest timp noi am stat practic cu banii in cont si nu i-am putut cheltui: practic, 75% din costuri ne-au fost aprobate de la inceput de  UE, doar sa putem dovedi ca am facut lu­crarile, iar cofinantarea nu reprezenta in sine o problema pentru bugetul de stat. Numai ca noi nu ne-am putut organi­za ca sa tragem toti in aceeasi directie si sa judecam performanta dupa aceleasi obiective comune declarate. Dincolo de ce declaram prin sedintele de bilant, fiecare si-a vazut de ale lui, deci finalmente n-am putut folosi decat o mica parte din acesti bani in intervalul prevazut: cam vreo 15%. Asta e de fapt marea pro­ble­ma a Romaniei de azi, nu lipsa fondu­rilor. Iar natura ei complicata scapa din pacate si raportarilor oficiale optimiste, si isteriilor periodice si superficiale din presa, care-i imping pe politicieni catre so­lutii tip hei-rup (marim salariile, an­ga­jam x oameni etc).

Desigur, relatarea de mai sus e pura fictiune, in toate detaliile ei picante. Daca voi fi intrebat, voi da o dezmintire ofi­ciala ca asa ceva se poate petrece in tara noastra unde, cum se zicea pe vremuri, lucrurile merg bine, statistic vorbind. Dar prietenul meu, fostul manager pu­blic, exista in realitate si este astazi expert la o firma de consultanta ce super­vi­zeaza trei proiecte majore, firma care i-a facut o oferta de nerefuzat imediat ce a plecat din agentie. Castiga 2.500 de euro pe luna, plus masina, mobil si bonu­suri. Dar cel mai mare castig, dupa cum mi-a spus el, il reprezinta "iesirea din schizofrenie": are o fisa a postului clara, ii este limpede ce are de facut, iar atunci cand ceva n-a iesit cum trebuie, n-are pe cine sa dea vina, depinzand doar de el sa schimbe lucrurile ca data viitoare sa fie mai bine. Asteapta cu oarecare in­­gri­jorare civica triplarea fondurilor europene pentru Romania dupa aderarea pre­vazuta in 2007, intrebandu-se cu ce institutii, oameni si sisteme de stimulente va reusi sectorul nostru public sa gestioneze tot afluxul asta de bani, atata vre­me cat noi nici n-am ajuns sa con­stien­tizam ce ni se intampla si ne vai­carim pe probleme false, ignorandu-le pe cele reale.