Insula pe care am locuit cu Thomas Kleininger

Parcă mai adineauri (în 1977) am început să traducem, găz­duiți într-un sat de lângă Ti­mi­șoa­ra, la clinica de psihiatrie din Gătaia, de niște generoși prieteni psihiatri, pri­mul volum de Heidegger din cul­tura română: Originea operei de artă. Aventura noastră era oricum ne­bu­nească și era firesc să înceapă acolo, „în mijocul nebunilor“, cum ne plă­cea să spunem. Cu vremea, s-a do­ve­dit că „nebunii“ erau mai aproape de cumințenia minții, în timp ce ade­vă­rații nebuni rămăseseră afară.

Aveam 30 și ceva de ani. („Adi­ne­a­uri.“ Totul în viața noastră s-a pe­tre­cut adineauri. Adevărul e că nu exis­tă, când ne uităm îndărăt, decât tim­pul recent.) Vreme de zece ani, aproa­pe zi de zi, ne-am întâlnit la mine aca­să, în Intrarea Lucaci, ca doi func­ționari conștiincioși: de la 10 di­m­i­nea­ța la 10 seara. Nu mai eram prieteni. Deveniserăm rude. Timp de zece ani, Thomas a făcut parte din familia mea. Am tradus împreună trei volume din Heidegger. Eram fericiți. Ne instalam pe o insulă numai a noastră, pe care nimeni altcineva nu putea pune pi­cio­rul. Se numea Insula Heidegger-în-limba-română. Pentru noi era o in­su­lă extrem de importantă. Nu semăna cu nicio insulă din lume. Deși se afla în apele teritoriale românești, pe ea nu flutura steagul cu secera și cio­ca­nul. Era ducatul nostru, rezervația noastră, era un teritoriu autonom. Ce se petrecea acolo? Cu ce se înde­let­ni­ceau unicii ei locuitori? Aș spune că se căzneau să aducă în țara lor o „pi­ramidă din Egipt“ (căci asta însemna Heidegger în istoria gândirii), pe care mai niciun român nu ajunsese s-o va­dă vreodată. Făceam un transplant cul­tural care lărgea hotarele limbii ro­mâne. A durat câțiva ani discuția cu autoritățile pentru ca „piramida Hei­degger“ să poată intra, în sfârșit, în țară... (În 1982 a apărut primul vo­lum.) Acum ea face parte firesc din pei­sajul cultural al României.

După ᾽90 am început să ne vedem din ce în ce mai rar. Insula noastră a fost colonizată (au venit pe ea „tinerii heideggeriologi“). Treptat, ea a de­ve­nit un arhipelag și atât Thomas, cât și eu ne-am găsit alte rosturi de viață. În fapt, ne-am despărțit. Ne ținuse la­olaltă vraja isprăvii noastre comune, lupta pe care o duseserăm împreună la granița dintre două limbi.

Plecarea lui Thomas, precum plecarea oricui face parte din edificiul afectiv al vieții noastre, mă împuținează. Și pentru că totul s-a petrecut adi­neauri, pentru că toți suntem timpul contras al trecerii noastre prin lume, prin plecarea lui Thomas am pierdut una dintre cele mai frumoase vârste ale vieții mele.