Povestea zilei de Paști a anului 1992

Povestea zilei de Paști a anului 1992 este complicată și puțin cunoscută. Eu însămi o știu numai începând dintr-un anumit punct și am fost implicată doar într-un frag­ment al ei. Fusesem plecată la Con­gresul PEN de la Barcelona și când m-am întors, în Joia Mare, Petre Mihai Băcanu mi-a spus că Regele va fi Duminică la Bu­curești. Nu știu a cui fusese inițiativa vi­zi­tei, dar știu că președintele lipsea din ța­ră, iar în lipsa lui, Victor Babiuc, ministrul de Interne în Guvernul Stolojan, era cel care ar fi putut să își dea acordul și chiar era dispus să și-l dea, cu condiția să nu in­tre în țară prin Otopeni, unde nu ar fi avut nicio șansă. Și atunci Băcanu a vorbit cu Înalt Prea Sfinția sa Arhiepiscopul Su­cevei Pimen și s-a hotărât că Majestatea Sa va veni de Sărbători la Mănăstirea Put­na. Și de acolo la București. (...)

După ce am aflat cum s-au pe­tre­cut lucrurile la Putna, încurajați, deși neavând nicio idee despre cum se vor petrece în București, pentru orice eventualitate am ridicat în ajun o tribună, cu instalații de amplificare, în fața Palatului Regal. Se afla în apro­pie­rea Hotelului Continental, unde știam că va fi găzduită întreaga suită regală și era locul obișnuit al tribunelor marilor mi­tin­guri ale Alianței Civice și un fel de a atra­ge spiritele favorabile.

S-a scris și s-a vorbit enorm despre re­ac­ția bucureștenilor din ziua aceea, fără ca ni­meni să găsească o cât de mică ex­pli­ca­ție logică a revărsării întregii populații a Ca­pitalei pe străzi într-un inexplicabil ela­n care îi făcea mai buni și mai frumoși. Iar pe fețele lor se citea că sunt conștienți că sunt buni și sunt frumoși și că se simt bine așa. În mod evident, nimic din ce fă­cuseră înainte și nimic din ce au făcut după acea zi nu a semănat și nu a avut le­gă­tură, nu a prevestit și nu a continuat en­tu­ziasmul zilei aceleia, a cărei atmosferă pu­tea fi descrisă sau sugerată doar cu ex­presii din limbajul basmelor. Era ca și cum un nor luminos ar fi coborât pentru do­uăzeci de ore asupra locuitorilor cu­prin­zându-i într-o vrajă care le schimba nu numai sufletul, ci și înfățișarea, făcându-i să se mire ei înșiși de ce li se întâmplă și privindu-se unii pe alții mirați ca și cum și-ar fi spus „Ce bine e să fii bun!“, „Ce fru­mos e să fii fericit!“. Nu mai știu cine, poate tot Petrică Băcanu, ne spusese că pro­gramul zilei începe printr-o liturghie la Biserica Sfântul Gheorghe și că suntem in­vitați, dar să avem grijă să venim din timp, pentru că sunt mulți invitați și se va intra greu. N-o să uit cât trăiesc că ple­ca­sem cu mult înainte de acasă, dar stră­zile erau atât de pline de oameni încât dru­mul lua mult mai mult timp decât pre­vă­zusem și că ajunsesem în dreptul ma­ga­zi­nului Cabana, un magazin cu articole spor­tive așezat pe colțul bulevardului cu păr­culețul din jurul bisericii, când mul­țimea care umplea complet bulevardul s-a vălurit încercând să facă loc mașinii regale care abia reușea să înainteze pe coridorul în­gust în care portierele atingeau hainele și agățau nasturii pietonilor care se opreau din aplaudat ca să mângâie cu palmele ca­ro­seria. Mișcarea celor care s-au dat câți­va pași înapoi ca să poată trece auto­mo­bilul s-a transmis celor din spatele lor și celor din spatele acestora, până a ajuns la noi, care nu aveam unde să ne dăm înapoi și am fost lipită, gata să fiu strivită de vi­trină sau gata să se spargă vitrina. Apoi mașina a reușit să ajungă la intrarea bi­se­ricii, dar noi, deși nu ne despărțeau mai mult de o sută de metri, n-am mai reușit. Am stat câteva ore, cât a durat liturghia, lipiți de corpurile din fața noastră și de vitrina din spatele nostru, fără putința de a face un singur pas, nevenindu-ne să cre­dem că trăim într-adevăr acea întâm­pla­re.

Când slujba s-a terminat, din gură în gură s-a răspândit vestea că Re­gele se îndreaptă spre hotel și ca un singur trup șerpuitor mulțimea a început să lunece într-acolo. Am ajuns și noi - trecând pe lângă tribuna din Piața Palatului care deocamdată nu părea să ai­bă șanse de a folosi la ceva - în fața in­tră­rii Hotelului Continental. Calea Victoriei era complet blocată de mulțime, cât ve­deai cu ochii, înspre Cercul Militar sau în­spre Athénée Palace, nu se vedea decât o mare de oameni care stătea pur și simplu, așteptând, această așteptare calmă și fără obiect precis fiind una dintre com­po­nen­tele vrăjii de care se lăsaseră cu atâta bu­cu­rie cuprinși. Din când în când pe ușa ho­telului intra, legitimat la intrare, câte un om politic din opoziție  sau câte o per­so­nalitate a vieții culturale. Mulțimea îi pri­vea cu jind și invidie, dar fără revoltă.

- Poate ar trebui să mergem și noi, am spus cam neconvinsă, pentru că ideea de a mă desprinde dintre oamenii din jur și a intra sub ochii lor, numai noi, mă întrista. Dar Romi mi-a răspuns iritat:

- Ai fi în stare să faci câțiva pași înainte și să intri când știi că toți cei alături de care ești, și care stau ca și tine de azi dimineață în picioare, nu-și doresc decât să-l vadă de aproape pe Rege și știu că nu au nicio șan­să?

- M-am gândit și eu, dar e absurd, este clar că nu poate intra toată lumea, sunt su­te de mii de oameni, am încercat să mă scuz.

Din când în când, la ușa balconului care dădea spre Calea Victoriei își făcea apariția extrem de rapid câte un personaj care arun­ca o privire uluită mulțimii și se re­trăgea în grabă.

- Cu siguranță va ieși și Majestatea Sa, spu­se cineva din spatele nostru. Acum se fac pre­gătirile.

Și ideea s-a răspândit ca o flacără. Peste ze­ce minute toată lumea nu vorbea decât despre apariția Regelui în balcon, când va fi, ce va face, ce va spune.

- O să fie prima oară când îl vom auzi vor­bind, aici în țară, după abdicare. Îi țin min­te glasul de atunci. Mesajele de Anul Nou transmise la diversele posturi de ra­dio nu le mai țin minte, erau atât de bru­iate încât oricum nu înțelegeam aproape nimic - povestea un bărbat cu o voce înaltă. Nu-mi vine să cred. Chiar nu-mi vine să cred.

O bună parte din aura zilei era dată de acest sentiment colectiv care era însumat din sute de mii de sentimente individuale identice, sentimentul că nu ne venea să cre­dem, că faptul de a fi - după atâta dez­binare - strânși împreună cu un asemenea prilej părea de necrezut.

- Cum ar putea să nu apară în balcon și să nu vorbească? se întreba o doamnă de lân­gă noi, având aerul că polemizează cu ci­neva. Dacă nu ar face-o pentru noi ar fi obli­gat să o facă pentru miile astea de ti­neri care nu l-au văzut și nu l-au ascultat niciodată și care totuși au venit să-l as­culte. Cum ar putea să nu le vorbească?

Romi m-a prins de mână și ne-am uitat unul la altul fără să fie nevoie să vorbim. Noi știam de două zile că una dintre con­dițiile venirii fusese aceea de a nu vorbi, de a nu lua cuvântul. Și totuși era evident că tot ce se spunea în jurul nostru era lo­gic, după cum privirile, miile de priviri în­dreptate tot mai nerăbdătoare spre balcon creau o tensiune în creștere. Iar această ten­siune din interiorul vrajei avea ceva straniu, ca un echilibru instabil.

- Mă duc să încerc, i-am spus lui Romi, des­prinzându-mi degetele din mâna lui, iar el mi-a dat drumul și nu a avut nevoie de explicații.

M-am desprins din mulțime, am străbătut în grabă micul spațiu gol care ne despărțea de hotel și mi-am spus ofițerului de po­li­ție de la ușă numele. M-a privit mai atent, m-a salutat și mi-a dat drumul. Din holul mare pornea spre etaj o scară arcuită larg de-a lungul căreia se înșira o coadă de domni și doamne eleganți, așteptând ci­vi­li­zat, fiecare așezat pe o treaptă, să fie pri­miți de Rege. Am rămas o clipă des­cum­pănită, o singură clipă, privind șirul spi­ra­lat din care recunoșteam mai multe per­soa­ne. Apoi mi-am dat seama că dacă șo­văi nu am nicio șansă și am urcat scara în fugă, trecând grăbită pe lângă șirul care aș­tepta civilizat. De multe ori mai târziu m-am gândit că multe dintre antipatiile cons­tante care m-au urmărit în lumea po­li­tică a opoziției (nu mă refer la ceilalți a căror aversiune mi se părea logică) au în­ceput de atunci. Ajunsă la etaj, am intrat fără să mă gândesc pe ușa din fața căreia începea rândul și m-am trezit într-o în­căpere mare, într-o jumătate a căreia un mare grup se agita în jurul Regelui, mai înalt decât toți, deci ușor de reperat. În res­tul încăperii mai erau câteva grupulețe de tineri solizi și de tinere aferate, pro­babil bodyguarzi și secretare și, singură, lângă fereastra mare care dădea spre bal­con, Regina. Am recunoscut-o după o fo­to­grafie de tinerețe, pentru că a întors ca­pul brusc spre mine. Trebuie să fi fost des­tul de ciudată cum mă oprisem, abia res­pi­rând de fugă și de emoție, neștiind încotro s-o apuc pentru că, evident, străbaterea grupului compact din jurul Regelui îmi depășea curajul.

Sau, cel puțin, așa mi se părea, pentru că, spaima de ridicol era, de fapt, mai pu­ternică. Nu puteam să părăsesc în­căperea și să cobor sub privirile per­so­na­jelor de pe trepte, fără să fi încercat mă­car. M-am în­dreptat spre grupul din jurul Regelui și am pătruns, fără să privesc pe nimeni, printre personajele surprinse de fer­mi­ta­tea mea, care m-au lăsat uimite să trec. Și m-am trezit, uimită eu însămi, mai ușor decât mă așteptam față în față cu Regele. Cred că o clipă am uitat de ce ve­nisem și m-am bucurat pur și simplu de a-l vedea de aproape, pentru că avem o fotografie - pe care am primit-o câteva zile mai târziu din partea Casei Regale - în care sunt de-a dreptul radioasă. Numai atunci putea fi făcută, pentru că după ce am început să vorbim, n-aș mai fi avut motive să zâm­besc.

Cineva mi-a spus numele meu și al Alianței Civice, încercând să mă prezinte, dar eu l-am întrerupt:

- Vin din stradă, am spus, de aco­lo unde zeci sau poate sute de mii de oa­meni privesc de ore întregi spre balcon și așteaptă să apăreți. Nu vor decât să vă va­dă și să vă audă. Câteva minute, câteva cu­vinte. Nu puteți să-i dezamăgiți.

Vorbisem precipitat, evident în ignorarea ori­cărui protocol și chiar a oricărei forme de politețe. Dar era la fel de evident că ten­siunea era prea mare ca să observe cineva. M-am oprit și am așteptat.

- Mi-am dat cuvântul că nu voi vorbi, răs­punse Regele. A fost o condiție.

- Nu există condiție a cărei respectare să fie mai importantă decât dezamăgirea, mai gravă decât o umilire a acestei mul­țimi, mirată ea însăși de entuziasmul care o stăpânește, am spus mai încet.

- Mi-am dat cuvântul că nu voi vorbi, a repetat Regele cu o tristețe fără seamăn și fără speranță. Am făcut un pas în spate și cercul s-a închis încet în fața mea.

Mă îndreptasem deja înspre ușă, când am văzut-o din nou pe Re­gină. Era în același loc lângă geam și mă privea oarecum cu­rioasă. Și pentru că ni s-au în­tâl­nit ochii, m-am îndreptat, aproape fără să mă gân­desc ce-o să spun, spre Ea. M-a așteptat zâmbind ca și cum ar fi bănuit că am să-i transmit un mesaj.

I-am spus cum mă cheamă.

- C’est pas pour la première fois que j’en­tend votre nom, mi-a răspuns amabilă, dar mai ales ca să mă încurajeze. I-am spus că organizația pe care o conduc, Ali­an­ța Civică, este implicată în organizarea acestei vizite și că știu că a existat o con­diție a acceptării acestei vizite și că Ma­jes­tatea Sa a trebuit să promită că nu va vor­bi. Dar că nimeni, absolut nimeni nu a pu­tut să prevadă ceea ce s-a întâmplat azi în București, reacția pe care nimic nu o anun­ța a populației orașului și care nu ținea de protocol, ci de miracol. În aceste împre­ju­rări, a nu respecta o condiție cred că în­seam­nă infinit mai puțin decât a dezamăgi sutele de mii de oameni care stau și aș­teaptă o simplă apariție în balcon, un sin­gur cuvânt de răspuns entuziasmului și ade­ziunii lor. Vin de jos, dintre ei, i-am mai spus, și n-aș fi făcut-o dacă n-aș fi sim­țit că nu se poate, pur și simplu nu se poate ca acestei enorme manifestări de so­li­daritate să nu i se răspundă printr-un cât de mic semn de empatie. Vă rog, vă im­plor, credeți-mă și convingeți-l pe Ma­jes­tatea Sa să apară în balcon și să se adre­seze mulțimii care așteaptă de ore și ore o asemenea minune. Reacția bucureștenilor de azi nu este una realistă, are în ea ceva ma­gic, este ca mersul pe apă, o singură cli­pă de întrerupere a încrederii poate dis­tru­ge totul. Sunt convinsă că înțelegeți.

- Da.

Nu mai zâmbea.

- Așteptați-mă aici, mi-a spus serioasă și s-a îndreptat spre Rege. În calea ei, gru­pul s-a despărțit formând un coridor prin care a înaintat, i-a vorbit extrem de pu­țin, poate un minut sau două și El i-a răs­puns la fel. Apoi s-a întors la mine.

- N-a fost nevoie să-l conving. Ajunsese la aceeași concluzie. Din păcate însă, nee­xis­tând instalație de amplificare, în zadar ar vrea să vorbească, nu s-ar auzi nimic. E prea târziu să se găsească o soluție.

- Nu e târziu deloc, am strigat eu fericită și mai multe capete s-au întors spre mine intrigate ca de o necuviință. Stația de am­pli­ficare se află la mai puțin de două sute de metri pe tribuna pe care am ridicat-o pen­tru orice eventualitate în fața Pala­tu­lui. În mai puțin de jumătate de oră va fi montată în balcon. Și înainte să-mi poată răspunde ceva am plecat grăbită spre ușă, în timp ce Regina se îndrepta spre Rege din nou.

Am coborât treptele în goană, tre­când din nou de-a lungul șirului celor ce mă pri­veau iritați, fără să în­țeleagă nimic. Toc­mai ajun­se­sem la intrare și voiam să-i explic ofi­țerului că plec, dar mă voi întoarce, când a apărut Petrică Băcanu care voia să intre exact din motivul pentru care intrasem eu, a înțeles într-o secundă despre ce e vor­ba și a dispărut făcându-și loc prin mul­țime în direcția Pieței Palatului. Am rămas lângă intrare trepidând și uitându-mă la ceas tot din trei în trei minute. Apoi, Petrică s-a întors, urmat de doi teh­nicieni membri ai Alianței Civice care pur­tau stația și am urcat cu ei ca să îi prezint. N-a fost însă nevoie să spun niciun cu­vânt. În jumătatea de oră cât lipsisem, în­căperea părea pur și simplu alta, toată lu­mea se mutase în apropierea balconului și la apariția purtătorilor de tehnică s-au gră­bit să se dea în lături pentru a le face loc. Aș fi vrut să-i mulțumesc Reginei Ana pentru extraordinarul moment de com­pre­hensiune și eficiență pe care știam că nu-l voi uita niciodată, dar n-am mai zărit-o în încăperea care se aglomerase brusc și am coborât grăbită ca să ajung lângă Romi înainte de apariția Regelui în balcon, ca să îl putem privi și asculta împreună.

(Fragment inedit dintr-un volum aflat în lucru)