De același autor
Povestea zilei de Paști a anului 1992 este complicată și puțin cunoscută. Eu însămi o știu numai începând dintr-un anumit punct și am fost implicată doar într-un fragment al ei. Fusesem plecată la Congresul PEN de la Barcelona și când m-am întors, în Joia Mare, Petre Mihai Băcanu mi-a spus că Regele va fi Duminică la București. Nu știu a cui fusese inițiativa vizitei, dar știu că președintele lipsea din țară, iar în lipsa lui, Victor Babiuc, ministrul de Interne în Guvernul Stolojan, era cel care ar fi putut să își dea acordul și chiar era dispus să și-l dea, cu condiția să nu intre în țară prin Otopeni, unde nu ar fi avut nicio șansă. Și atunci Băcanu a vorbit cu Înalt Prea Sfinția sa Arhiepiscopul Sucevei Pimen și s-a hotărât că Majestatea Sa va veni de Sărbători la Mănăstirea Putna. Și de acolo la București. (...)
După ce am aflat cum s-au petrecut lucrurile la Putna, încurajați, deși neavând nicio idee despre cum se vor petrece în București, pentru orice eventualitate am ridicat în ajun o tribună, cu instalații de amplificare, în fața Palatului Regal. Se afla în apropierea Hotelului Continental, unde știam că va fi găzduită întreaga suită regală și era locul obișnuit al tribunelor marilor mitinguri ale Alianței Civice și un fel de a atrage spiritele favorabile.
S-a scris și s-a vorbit enorm despre reacția bucureștenilor din ziua aceea, fără ca nimeni să găsească o cât de mică explicație logică a revărsării întregii populații a Capitalei pe străzi într-un inexplicabil elan care îi făcea mai buni și mai frumoși. Iar pe fețele lor se citea că sunt conștienți că sunt buni și sunt frumoși și că se simt bine așa. În mod evident, nimic din ce făcuseră înainte și nimic din ce au făcut după acea zi nu a semănat și nu a avut legătură, nu a prevestit și nu a continuat entuziasmul zilei aceleia, a cărei atmosferă putea fi descrisă sau sugerată doar cu expresii din limbajul basmelor. Era ca și cum un nor luminos ar fi coborât pentru douăzeci de ore asupra locuitorilor cuprinzându-i într-o vrajă care le schimba nu numai sufletul, ci și înfățișarea, făcându-i să se mire ei înșiși de ce li se întâmplă și privindu-se unii pe alții mirați ca și cum și-ar fi spus „Ce bine e să fii bun!“, „Ce frumos e să fii fericit!“. Nu mai știu cine, poate tot Petrică Băcanu, ne spusese că programul zilei începe printr-o liturghie la Biserica Sfântul Gheorghe și că suntem invitați, dar să avem grijă să venim din timp, pentru că sunt mulți invitați și se va intra greu. N-o să uit cât trăiesc că plecasem cu mult înainte de acasă, dar străzile erau atât de pline de oameni încât drumul lua mult mai mult timp decât prevăzusem și că ajunsesem în dreptul magazinului Cabana, un magazin cu articole sportive așezat pe colțul bulevardului cu părculețul din jurul bisericii, când mulțimea care umplea complet bulevardul s-a vălurit încercând să facă loc mașinii regale care abia reușea să înainteze pe coridorul îngust în care portierele atingeau hainele și agățau nasturii pietonilor care se opreau din aplaudat ca să mângâie cu palmele caroseria. Mișcarea celor care s-au dat câțiva pași înapoi ca să poată trece automobilul s-a transmis celor din spatele lor și celor din spatele acestora, până a ajuns la noi, care nu aveam unde să ne dăm înapoi și am fost lipită, gata să fiu strivită de vitrină sau gata să se spargă vitrina. Apoi mașina a reușit să ajungă la intrarea bisericii, dar noi, deși nu ne despărțeau mai mult de o sută de metri, n-am mai reușit. Am stat câteva ore, cât a durat liturghia, lipiți de corpurile din fața noastră și de vitrina din spatele nostru, fără putința de a face un singur pas, nevenindu-ne să credem că trăim într-adevăr acea întâmplare.
Când slujba s-a terminat, din gură în gură s-a răspândit vestea că Regele se îndreaptă spre hotel și ca un singur trup șerpuitor mulțimea a început să lunece într-acolo. Am ajuns și noi - trecând pe lângă tribuna din Piața Palatului care deocamdată nu părea să aibă șanse de a folosi la ceva - în fața intrării Hotelului Continental. Calea Victoriei era complet blocată de mulțime, cât vedeai cu ochii, înspre Cercul Militar sau înspre Athénée Palace, nu se vedea decât o mare de oameni care stătea pur și simplu, așteptând, această așteptare calmă și fără obiect precis fiind una dintre componentele vrăjii de care se lăsaseră cu atâta bucurie cuprinși. Din când în când pe ușa hotelului intra, legitimat la intrare, câte un om politic din opoziție sau câte o personalitate a vieții culturale. Mulțimea îi privea cu jind și invidie, dar fără revoltă.
- Poate ar trebui să mergem și noi, am spus cam neconvinsă, pentru că ideea de a mă desprinde dintre oamenii din jur și a intra sub ochii lor, numai noi, mă întrista. Dar Romi mi-a răspuns iritat:
- Ai fi în stare să faci câțiva pași înainte și să intri când știi că toți cei alături de care ești, și care stau ca și tine de azi dimineață în picioare, nu-și doresc decât să-l vadă de aproape pe Rege și știu că nu au nicio șansă?
- M-am gândit și eu, dar e absurd, este clar că nu poate intra toată lumea, sunt sute de mii de oameni, am încercat să mă scuz.
Din când în când, la ușa balconului care dădea spre Calea Victoriei își făcea apariția extrem de rapid câte un personaj care arunca o privire uluită mulțimii și se retrăgea în grabă.
- Cu siguranță va ieși și Majestatea Sa, spuse cineva din spatele nostru. Acum se fac pregătirile.
Și ideea s-a răspândit ca o flacără. Peste zece minute toată lumea nu vorbea decât despre apariția Regelui în balcon, când va fi, ce va face, ce va spune.
- O să fie prima oară când îl vom auzi vorbind, aici în țară, după abdicare. Îi țin minte glasul de atunci. Mesajele de Anul Nou transmise la diversele posturi de radio nu le mai țin minte, erau atât de bruiate încât oricum nu înțelegeam aproape nimic - povestea un bărbat cu o voce înaltă. Nu-mi vine să cred. Chiar nu-mi vine să cred.
O bună parte din aura zilei era dată de acest sentiment colectiv care era însumat din sute de mii de sentimente individuale identice, sentimentul că nu ne venea să credem, că faptul de a fi - după atâta dezbinare - strânși împreună cu un asemenea prilej părea de necrezut.
- Cum ar putea să nu apară în balcon și să nu vorbească? se întreba o doamnă de lângă noi, având aerul că polemizează cu cineva. Dacă nu ar face-o pentru noi ar fi obligat să o facă pentru miile astea de tineri care nu l-au văzut și nu l-au ascultat niciodată și care totuși au venit să-l asculte. Cum ar putea să nu le vorbească?
Romi m-a prins de mână și ne-am uitat unul la altul fără să fie nevoie să vorbim. Noi știam de două zile că una dintre condițiile venirii fusese aceea de a nu vorbi, de a nu lua cuvântul. Și totuși era evident că tot ce se spunea în jurul nostru era logic, după cum privirile, miile de priviri îndreptate tot mai nerăbdătoare spre balcon creau o tensiune în creștere. Iar această tensiune din interiorul vrajei avea ceva straniu, ca un echilibru instabil.
- Mă duc să încerc, i-am spus lui Romi, desprinzându-mi degetele din mâna lui, iar el mi-a dat drumul și nu a avut nevoie de explicații.
M-am desprins din mulțime, am străbătut în grabă micul spațiu gol care ne despărțea de hotel și mi-am spus ofițerului de poliție de la ușă numele. M-a privit mai atent, m-a salutat și mi-a dat drumul. Din holul mare pornea spre etaj o scară arcuită larg de-a lungul căreia se înșira o coadă de domni și doamne eleganți, așteptând civilizat, fiecare așezat pe o treaptă, să fie primiți de Rege. Am rămas o clipă descumpănită, o singură clipă, privind șirul spiralat din care recunoșteam mai multe persoane. Apoi mi-am dat seama că dacă șovăi nu am nicio șansă și am urcat scara în fugă, trecând grăbită pe lângă șirul care aștepta civilizat. De multe ori mai târziu m-am gândit că multe dintre antipatiile constante care m-au urmărit în lumea politică a opoziției (nu mă refer la ceilalți a căror aversiune mi se părea logică) au început de atunci. Ajunsă la etaj, am intrat fără să mă gândesc pe ușa din fața căreia începea rândul și m-am trezit într-o încăpere mare, într-o jumătate a căreia un mare grup se agita în jurul Regelui, mai înalt decât toți, deci ușor de reperat. În restul încăperii mai erau câteva grupulețe de tineri solizi și de tinere aferate, probabil bodyguarzi și secretare și, singură, lângă fereastra mare care dădea spre balcon, Regina. Am recunoscut-o după o fotografie de tinerețe, pentru că a întors capul brusc spre mine. Trebuie să fi fost destul de ciudată cum mă oprisem, abia respirând de fugă și de emoție, neștiind încotro s-o apuc pentru că, evident, străbaterea grupului compact din jurul Regelui îmi depășea curajul.
Sau, cel puțin, așa mi se părea, pentru că, spaima de ridicol era, de fapt, mai puternică. Nu puteam să părăsesc încăperea și să cobor sub privirile personajelor de pe trepte, fără să fi încercat măcar. M-am îndreptat spre grupul din jurul Regelui și am pătruns, fără să privesc pe nimeni, printre personajele surprinse de fermitatea mea, care m-au lăsat uimite să trec. Și m-am trezit, uimită eu însămi, mai ușor decât mă așteptam față în față cu Regele. Cred că o clipă am uitat de ce venisem și m-am bucurat pur și simplu de a-l vedea de aproape, pentru că avem o fotografie - pe care am primit-o câteva zile mai târziu din partea Casei Regale - în care sunt de-a dreptul radioasă. Numai atunci putea fi făcută, pentru că după ce am început să vorbim, n-aș mai fi avut motive să zâmbesc.
Cineva mi-a spus numele meu și al Alianței Civice, încercând să mă prezinte, dar eu l-am întrerupt:
- Vin din stradă, am spus, de acolo unde zeci sau poate sute de mii de oameni privesc de ore întregi spre balcon și așteaptă să apăreți. Nu vor decât să vă vadă și să vă audă. Câteva minute, câteva cuvinte. Nu puteți să-i dezamăgiți.
Vorbisem precipitat, evident în ignorarea oricărui protocol și chiar a oricărei forme de politețe. Dar era la fel de evident că tensiunea era prea mare ca să observe cineva. M-am oprit și am așteptat.
- Mi-am dat cuvântul că nu voi vorbi, răspunse Regele. A fost o condiție.
- Nu există condiție a cărei respectare să fie mai importantă decât dezamăgirea, mai gravă decât o umilire a acestei mulțimi, mirată ea însăși de entuziasmul care o stăpânește, am spus mai încet.
- Mi-am dat cuvântul că nu voi vorbi, a repetat Regele cu o tristețe fără seamăn și fără speranță. Am făcut un pas în spate și cercul s-a închis încet în fața mea.
Mă îndreptasem deja înspre ușă, când am văzut-o din nou pe Regină. Era în același loc lângă geam și mă privea oarecum curioasă. Și pentru că ni s-au întâlnit ochii, m-am îndreptat, aproape fără să mă gândesc ce-o să spun, spre Ea. M-a așteptat zâmbind ca și cum ar fi bănuit că am să-i transmit un mesaj.
I-am spus cum mă cheamă.
- C’est pas pour la première fois que j’entend votre nom, mi-a răspuns amabilă, dar mai ales ca să mă încurajeze. I-am spus că organizația pe care o conduc, Alianța Civică, este implicată în organizarea acestei vizite și că știu că a existat o condiție a acceptării acestei vizite și că Majestatea Sa a trebuit să promită că nu va vorbi. Dar că nimeni, absolut nimeni nu a putut să prevadă ceea ce s-a întâmplat azi în București, reacția pe care nimic nu o anunța a populației orașului și care nu ținea de protocol, ci de miracol. În aceste împrejurări, a nu respecta o condiție cred că înseamnă infinit mai puțin decât a dezamăgi sutele de mii de oameni care stau și așteaptă o simplă apariție în balcon, un singur cuvânt de răspuns entuziasmului și adeziunii lor. Vin de jos, dintre ei, i-am mai spus, și n-aș fi făcut-o dacă n-aș fi simțit că nu se poate, pur și simplu nu se poate ca acestei enorme manifestări de solidaritate să nu i se răspundă printr-un cât de mic semn de empatie. Vă rog, vă implor, credeți-mă și convingeți-l pe Majestatea Sa să apară în balcon și să se adreseze mulțimii care așteaptă de ore și ore o asemenea minune. Reacția bucureștenilor de azi nu este una realistă, are în ea ceva magic, este ca mersul pe apă, o singură clipă de întrerupere a încrederii poate distruge totul. Sunt convinsă că înțelegeți.
- Da.
Nu mai zâmbea.
- Așteptați-mă aici, mi-a spus serioasă și s-a îndreptat spre Rege. În calea ei, grupul s-a despărțit formând un coridor prin care a înaintat, i-a vorbit extrem de puțin, poate un minut sau două și El i-a răspuns la fel. Apoi s-a întors la mine.
- N-a fost nevoie să-l conving. Ajunsese la aceeași concluzie. Din păcate însă, neexistând instalație de amplificare, în zadar ar vrea să vorbească, nu s-ar auzi nimic. E prea târziu să se găsească o soluție.
- Nu e târziu deloc, am strigat eu fericită și mai multe capete s-au întors spre mine intrigate ca de o necuviință. Stația de amplificare se află la mai puțin de două sute de metri pe tribuna pe care am ridicat-o pentru orice eventualitate în fața Palatului. În mai puțin de jumătate de oră va fi montată în balcon. Și înainte să-mi poată răspunde ceva am plecat grăbită spre ușă, în timp ce Regina se îndrepta spre Rege din nou.
Am coborât treptele în goană, trecând din nou de-a lungul șirului celor ce mă priveau iritați, fără să înțeleagă nimic. Tocmai ajunsesem la intrare și voiam să-i explic ofițerului că plec, dar mă voi întoarce, când a apărut Petrică Băcanu care voia să intre exact din motivul pentru care intrasem eu, a înțeles într-o secundă despre ce e vorba și a dispărut făcându-și loc prin mulțime în direcția Pieței Palatului. Am rămas lângă intrare trepidând și uitându-mă la ceas tot din trei în trei minute. Apoi, Petrică s-a întors, urmat de doi tehnicieni membri ai Alianței Civice care purtau stația și am urcat cu ei ca să îi prezint. N-a fost însă nevoie să spun niciun cuvânt. În jumătatea de oră cât lipsisem, încăperea părea pur și simplu alta, toată lumea se mutase în apropierea balconului și la apariția purtătorilor de tehnică s-au grăbit să se dea în lături pentru a le face loc. Aș fi vrut să-i mulțumesc Reginei Ana pentru extraordinarul moment de comprehensiune și eficiență pe care știam că nu-l voi uita niciodată, dar n-am mai zărit-o în încăperea care se aglomerase brusc și am coborât grăbită ca să ajung lângă Romi înainte de apariția Regelui în balcon, ca să îl putem privi și asculta împreună.
(Fragment inedit dintr-un volum aflat în lucru)
Comentarii 7
Anaztasiu Gabriela - 04-27-2020
Minunat,am lacrimi in ochi si nod in gat.Dummezeu sa i odihneasca in pace!
RăspundeRomeo Ștefan Ionescu - 04-26-2020
Formidabil! Mi-au dat lacrimile de emoție! Felicitări stimată doamnă Ana Blandiana! Vă doresc multă sănătate!
RăspundeHoria - 12-20-2017
Frumos !!! Ce pacat ca ne dezamagiti , stiindu-va ca nu de mult al acestui eveniment, ati semnat o scrisoare nedemna de aparare a unua din monstri din Romania. Tiganul Gheorghe Radulescu. De neuitat si poate chiar mai mult. Si pentru Brucan.... Nci unul din acese lepadaturi nu-l voiau binele regelui. Ba poate regretau ca nu l-au inpuscat la vremea lor
Răspundec.florea - 12-15-2017
Nu am stiut niciodata ca Regele a cuvantat multimii de bucuresteni in aprilie 1992 ca urmare a acestei interventii providentiale a dvs. Acum aflu pentru intaia oara ca i se pusese conditia de a nu se adresa oamenilor, dar sa ne mai miram de aceasta opreliste care arata teama formidabila a unor profesionisti ai puterii lipsiti insa de legitimitate, fata de persoana Regelui care intrupa istoria noastra de dinaintea alungarii lui, in 1948. Felicitari din inima pentru initiativa, desi sunt tot atat de tarzii ca si marturia, nu? Cu simpatie, Cristian Florea, Galati.
RăspundeIoan Vlad Nicolau - 12-13-2017
Stimata Doina Citindu-ti articolul referitor la momentul unic, Pastele 1992, moment superb descris ca o minune cereasca, mi-au venit in minte extrem de rarele momente pe care si eu le-am trait de vreo citeva ori in viata, momente in care ai impresia ca esti una nu numai cu semenii tai, ci cu intregul univers. Ca faci parte dintr-un tot, intr-un sens general, absolut. Sunt convins ca nu numai eu, nu numai tu, dar fiecare om a avut ocazia sa traiasca asemenea momente, care la un moment dat focalizau in timp si spatiu un sentiment aprig, general, existential aproape, asa cum ar fi dorinta, speranta, iubirea, ura, credinta fata de un anume personaj, o anume idee, un eveniment istoric.... Din relatarea ta simpla ai zice, a acelui moment, se releva de sub cuvinte, partea aceea de care vorbeam mai sus pe care noi o numim suflet. Starea de vraja care te domina si care domnea asupra masei de suflete aflate acolo si care sub impactul momentului erau tot una in fiinta simtire si gindire, şi care impreuna, in deplin acord isi vedeau aproape mintuirea, iesirea din marasm. In astfel de momente se declanseaza in functie de disponibilitatea sufletelor si de sentimentul dominant, o revolutie, o credinta, o miscare neasteptata, care schimba mersul lucrurilor, goana istoriei care alearga ca un accelerat spre dezastru, catre altceva, catre mai bine, mai curat si mai frumos. Atunci si acolo, daca s-ar fi gasit printre sufletele potopite de vraja acea aproape religioasa un suflet erou, acesta s-ar fi detasat din multime asa cum ai facut-o tu, l-ar fi luat cu forta pe Mihai impingindu-l in fata multimii si ridicind pumnul si minia ca pe o flamura de lupta si-ar fi urlat crezul catre multime. Mihai, ca sa-si tie cuvintul dat, n-ar fi trebuit nici macar sa vorbeasca. Ar fi trebuit numai sa se arate, fara sa scoata un cuvint. Crede-ma! N-ar fi fost nevoie de niciun microfon! Multimea s-ar fi trezit, toti ca unul, ar fi inteles chiar mai bine decit daca le-ar fi urlat in urechi o mie de difuzoare ca a sosit momentul. S-ar fi napustit rupind zagazurile, maturind odata pentru totdeauna comunismul si toti paduchii oplositi in virful tarii, printr-o manevra de import, tipic contrarevolutionar-comunista. N-a fost sa fie! Dupa citeva ore, vraja aceea care-i unea pe toti, facind din miile de oameni adunati acolo un singur om cu o singura speranta si dorinta a disparut, momentul a trecut si comunismul a ramas ca o drojdie otravitoare in sufletele celor care avusesera un moment de extaz, de liniste, bunatate si frumusete. A lipsit un singur si unic lucru: un suflet erou! Minunea nu s-a-nfaptuit pina la capat, fiindca destinul nu avea atunci la dispozitie un astfel de erou venit egal de unde. Din masa de vrajiti din strada, sau din mijlocul celor care erau in hotel, care cred eu ca nu stiau nici ei prea bine ce cautau acolo si nici cea ce ar fi trebuit sa faca. Sa nu ma-ntelegi gresit! Nu-ti fac reprosuri ca n-ai fost eroul de care ar fi avut nevoie clipa. Eroii apar in istoria natiunilor la intervale extrem de mari, iar cei care apar la momentul oportun si mai rari, la interval de secole, asa cum pentru francezi de exemplu, Jeanne d'Arc a aparut la tanc impiedecindu-i pe englezi sa sminteasca istoria Frantei si prin asta istoria Europei. Vorbesc de eroii adevarati, nu de cei declarati, ca asa..... si Vasile Roaita a fost la un moment dat si pentru o vreme erou! Dar ala a fost erou la fel ca Ceausescu si ca enorm de multi altii ca nu mai aveau loc in paginile ziarelor. Tu insa ai facut atunci exact cea ce ar fi trebuit sa faca oricine care ar fi fost capabil sa-si dea seama de situatie. Sa incerce sa-l determine pe Mihai sa apara in fata multimii. Ai fost unica din zecile de mii si ai facut tot cea ce-ti statea in putinta. Din pacate..... n-a fost sa fie! Poate alta data!? Infine! Sa lasam trecutul sa se odihneasca-n pace, ca oricum nu mai este nimic de facut. De fapt vroiam sa-mi exprim admiratia pentru articolul si relatarea scrisa cu acea ocazie, articol care reuseste sa aduca din spatele vorbelor nu numai vraja momentului, dar si dovada ca sufletul oamenilor exista cu adevarat si ca reuseste in anumite momente sa iasa din ascunzisul lui in materie, luminind vaduhul cu bucurie si speranta, ca zimbetul unui copil tinut pe palmele-i intinse catre un ideal luminos. Astept cu nerabdare volumul care sta sa apara!
RăspundeMircea Ordean - 12-13-2017
Întrebare mică. Intelectualii fini, dacă se află obiectivi, tușesc?
RăspundeMarius Nicolescu - 12-12-2017
Distinsă doamnă Ana Blandiana, Am rămas stupefiat la citirea minunatului dumneavoastră articol. Pe măsură ce-l parcurgeam mi s-au strecurat câteva șiruri de lacrimi pe obraji. Din mai multe motive. Unul a fost acela al faptului că in 1990 am fost prea puțini. Puțini dizidenți ( Ana Blandiana, Doina Cornea, Petre Mihai Băcanu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, domnul Filipescu de la Iași, Paul Goma -să mă iertați dacă mi-au scăpat câțiva-) si aceștia împuținați după " bestiala represiune " din iunie 1990. Și dacă dizidenții ne-au fost puțini, cei care trebuiau sa-i sustina au fost de joasă factură morală. Asta ca să nu mai vorbim de figurile șterse ale Alianței Civice cărora le-am prorocit că "Nu vom reuși împreună!" înca din primăvara lui 1996. Și așa s-a și întâmplat. Alt motiv al lăcrimării a fost amintirea minunatei replici, plină de demnitate a domnului Romulus Rusan care vă adresa rugămintea de a vă comporta firesc in acele clipe de miracol. Dar cel mai mult m-a impresionat atitudinea demnă a MS Regele Mihai care v-a atras atentia în câteva rânduri că "Mi-am dat cuvântul că nu voi vorbi". Regii si oamenii cu Dumnezeu obișnuiesc atunci când își dau cuvântul să nu și-l calce. Și uite așa am ajuns să ne îngenunchieze cei care de șaptezeci și doi de ani fac numai rău acestui popor. Oare după așa o grămadă de ani nu ar merita să îi trecem în ilegalitate, acolo de unde au venit și ne-au otrăvit sufletele? Cu cele mai alese gânduri, M. Nicolescu
Răspunde