Culisele scandalului fiscal numit „formularul 600“

Dincolo de chestiunile tehnice, mult­dis­cutate în ultimele zile, noua legislație pri­vind plata contribuțiilor sociale și de să­nătate pentru venituri obținute din ac­ti­vități independente, chirii, drepturi de autor ș.a. ridică unele semne de întrebare de natură principială.

Despre ce este vorba? Le­gis­lația, aplicată prin for­mu­larul 600, dă dreptul unui contribuabil care a obținut anul trecut venituri sub­stan­țiale (mult mai mari de­cât salariul minim pe un an de zile – 22.800 de lei) să plătească numai contribuțiile sociale și de sănătate aferente salariului minim. Mai clar, dacă veniturile anuale sunt, să spu­nem, de 40.000 lei, persoana poate opta pentru a plăti contribuțiile numai la sa­lariul minim pe întreg anul, 22.800 lei.

Există, desigur, și posibilitatea opțiunii plă­ții la nivelul sumei efectiv încasate anul trecut, în ipoteza că depășește salariul mi­nim. Dar, să fim serioși, cine va fi fraierul care va plăti mai mult, dacă poate să plătească mai puțin?

O explicație pentru această situație ar pu­tea fi legată de sistemul complicat al le­gislației, care cere plata contribuțiilor pen­tru anul 2018 raportată la veniturile din 2017. O aberație care s-a mai aplicat la un mo­ment dat pentru persoanele fizice au­torizate, prin impozitul forfetar. Diferența era că impozitul forfetar se aplica ve­ni­tu­ri­lor, nu contribuțiilor sociale și, mai mult, era impus unor companii mici, în­tre­prinderi individuale, care se presu­pu­nea că vor avea activitate și în cursul anu­lui pen­tru care plăteau anticipat im­po­zi­tul.

Veniturile din activități in­dependente sunt mult mai volatile, mai incerte. Nu exis­tă nicio garanție că ve­niturile din chirie ale unui pro­prie­tar de locuință vor fi anul acesta la nivelul de anul trecut. La fel și în ce­ea ce pri­vește veniturile din drep­turi de autor.

În aceste condiții, ve­ni­tu­rile mari sunt taxate la ni­vel de salariu minim. Este bizară această nor­mă le­gală. S-ar putea spune că es­te o prevedere „de dreapta“ luată de cel mai de stânga partid, PSD. Dar nu este o ex­pli­cație suficientă. Oricât de mult ai sim­patiza politica de dreapta, nu poți să fii de acord ca impozitarea veniturilor mari să fie făcută la nivel de salariu minim. Cota unică este una, taxarea oricăror venituri ca salariu minim este altceva.

Ar fi posibil ca regula fiscală atât de blân­dă pentru veniturile substanțiale să aibă legătură cu metoda de plată. Adică, se plă­tește în anul 2018 raportat la veniturile ob­ți­nute în anul 2017 și a fost gândită o for­mulă fiscală „prietenoasă“. Ciudat, totuși, pentru că este probabil ca bugetul asi­gu­rărilor sociale să încaseze mai puțini bani decât anul trecut. Iar singura logică pe ca­re o putem găsi în cazul formularului 600 este că bugetele de stat au nevoie de bani. Dar, dacă noua formulă legislativă va adu­ce mai puțini bani la bugete, atunci te poți întreba ce sens are modificarea fis­ca­lității? Doar pentru a-i pune pe drumuri pe contribuabili?

Nu este singura incoerență fiscală. Recent, a intrat în vigoare o lege prin care se șterg datoriile, impozitele și contribuțiile so­cia­le și de sănătate, ale celor care au cons­truit câteva locuințe sau chiar blocuri în­tregi pe „persoană fizică“. Povestea este mai veche. În urmă cu 10 ani, fiscul a re­calificat tranzacțiile imobiliare făcute de persoanele fizice. Vârful a fost atins de actualul primar al Sectorului 3, București, care vânduse peste 500 de apartamente pe persoană fizică. Este adevărat că legea era interpretabilă, dar la fel de adevărat es­te că fiscul a avut argumentele să cons­ta­te că tranzacțiile au fost făcute cu scopuri comerciale și le-au impus proprietarilor să plătească TVA și contribuții sociale, du­pă caz.

Spectaculos este că, deși procesele au fost declanșate în urmă cu 10 ani, constatăm acum că mulți dintre cei care au efectuat tranzacțiile nu au achitat nici până astăzi obligațiile către buget. Din diverse motive, probabil. Unele legate de litigii comerciale, altele prin amânări. Dacă persoanele fizice respective și-ar fi plătit datoriile către stat, legea care a intrat recent în vigoare nu ar mai fi avut niciun sens.

Dacă nu găsim o logică fiscală pentru ini­ția­tivele din ultimii ani, putem, în schimb, să constatăm că există un punct comun al politicilor economice. Sintetic vor­bind, se poate spune că vorbim despre o descurajare continuă a micilor între­prinzători și a meseriilor liberale.

Anul trecut s-a legiferat ca pentru anga­ja­ții cu jumătate de normă să fie plătite con­tribuțiile sociale la nivelul salariului mi­nim. Această măsură a contractat piața for­ței de muncă, tocmai într-un moment în care avea nevoie de flexibilizare. Mai concret, efectul este următorul: pentru un student care ar fi dorit să se angajeze cu jumătate de normă la o companie, în noile condiții fiscale, șansele de a-și găsi un loc de muncă scad foarte mult. Să ne aducem aminte, de exemplu, că una dintre cheile dezvoltării economice a Germaniei în ul­timii 20 de ani a fost flexibilizarea pieței muncii.

Nu doar atât. În ultimii ani, politica gu­ver­namentală a încurajat concentrarea eco­no­mică. De la legislație până la alocarea ba­nilor publici și de la aplicarea legii (de exemplu, ignorarea „testului IMM“), până la mesajele publice. De fapt, guvernarea PSD-ALDE ar vrea ca toți să fim salariați, pe cât posibil, la stat. Pentru a fi de­pen­denți de partid și de stat. Independenții, eco­nomic și cultural, nu sunt pe placul so­cial-democraților români.