Micile adevăruri pot susține marea minciună

Teoriile conspirației răspund unei autentice nevoi colective de a înțelege situații istorice complexe. La nivelul comunicării politice, cei care instrumentalizează această nevoie și confecționează astfel de teorii, pentru a avea succes, trebuie să îndeplinească trei condiții. În primul rând, grupul-țintă să aibă un sistem imunitar slăbit, adică o limitată capacitate colectivă de a distinge între bine și rău, între priorități, între acceptabil și inacceptabil. În al doilea rând, trebuie să existe un grad de neîncredere major în elitele politice și statale. În al treilea rând, să dețină un cvasi-monopol mediatic prin care să canalizeze spiritul critic numai împotriva conspiratorilor și inamicilor teoriei respective.

Succesul sau insuccesul unui astfel de demers spune extrem de multe despre grupul sau societatea care sunt ținta unei astfel de strategii. Căci societatea care se infectează cu un asemenea virus se afla deja în criză.

A combate o astfel de teorie nu e deci suficient. Trebuie vizate sursele crizei inițiale. Așadar, succesul unei teorii a conspirației ne dă informații asupra unor metode de acțiune politică, eventual de guvernare, dar ele nu sunt cauza unei crize, ci un efect. În acest sens, succesul conspiraționistului antioccidental putinist a fost numai efectul eșecului unei democratizări șchioape a Federației Ruse. Contextul ungar e fundamental diferit, dar succesul electoral cu repetiție al lui Viktor Orbán e în parte rezultatul unei logici conspiraționiste similare. Iar elemente similare găsim în toată zona postcomunistă.

Din păcate, era de așteptat ca cel puțin o parte a elitei politice românești să folosească aceleași rețete populiste pentru a guverna. O primă tentativă a avut loc în 2012. Apoi, aparențele au fost un timp păstrate, dar cauzele de fond nu făceau decât să se agraveze. Pentru a căuta aceste cauze trebuie să privim către specificitatea cazului românesc. Aceasta este dată de proporțiile corupției. Proporțiile corupției endemice centrale și locale nu-și găseau și probabil nu-și găsesc nici azi echivalentul în UE. În plus, o corupție amplificată de fenomenul oligarhilor cu voie de la serviciile secrete.

Cei care denunță azi metodele luptei anticorupție construiesc argumentații ignorând cu bună știință faptul că acesta a fost lestul cu care am intrat în NATO și UE. Și am intrat cu promisiunea paradoxală că sistemul se va curăța pe sine însuși. Un impuls venea din afară, dar el venea mai ales din interior: trei mandate succesive de șef al statului român s-au câștigat cu discursuri care puneau accentul pe lupta anticorupție.

Națiunile se definesc inevitabil prin viziuni simpliste asupra propriei lor istorii, prin mituri fondatoare. Ele oferă nu numai o grilă de lectură a trecutului, ci și a prezentului. În trecutul recent, mitul revoluției din 1989 a avut un rol important în a delegitima reflexele nostalgice, în a justifica agenda desprinderii de trecut. Dar a avut și costuri majore: relegitimarea unei părți a nomenclaturii comuniste și a întregului aparat de stat. Pentru o parte importantă a românilor, mitul revoluției a fost înlocuit de discursul anticomunist. Acesta a produs în România nu numai o necesară memorie, ci și o întreagă cultură politică prooccidentală și prodemocratică. Anticomunismul a fost practic abandonat la stadiul de discurs simbolic după alternanța din 1996, deci nu știm ce costuri ar fi avut. Cu siguranță, aplicarea lustrației ar fi produs conflicte intrasistem majore. În acei ani, beneficiarii politici ai anticomunismului nu au avut curajul să-și asume costurile acestuia și au dispărut din viața politică.

După 2000, frustrarea colectivă produsă de abandonarea anticomunismului s-a transformat într-un majoritar curent anticorupție. Societatea civilă producea alte liste negre și partidele anti-PSD se adaptau retoric. Anticomunismul se va topi în anticorupție, pentru că adversarii erau în mare aceiași, erau produșii continuității statului (post)comunist. O mare parte a electoratului a cărui cultură politică și experiență veneau din anii 1990 l-au identificat pe Traian Băsescu-candidat și apoi președinte drept vectorul acestei mișcări. Dar de data aceasta retorica a fost urmată de rezultate. Susținătorii luptei anticorupție au fost serviți, dar au fost și prinși în logica respectivă, au devenit astfel ținte, iar retorica anticorupție a devenit ea însăși o țintă.

Discursul conspiraționist dominant azi la nivelul mass-media denunță inevitabila distanță între mitul luptei anticorupție și o realitate istorică mai complicată. Seria de revelații urmărește mai multă legalitate sau mecanisme mai eficiente de combatere a corupției? Nu, ele sunt zgomotul asurzitor făcut pentru a inversa polii: vinovatul devine victimă, răul devine bine și (mai) binele devine rău.

Mitul luptei anticorupție nu este demitizat, deconstruit, ci este întors pe dos. Teoria conspirației pretinde că a găsit adevărul din spatele unor minciuni, dar, pe lângă micile adevăruri pe care le instrumentalizează, ea ne servește o mare minciună. Marea minciună este că majoritatea celor condamnați sau trimiși azi în judecată pentru corupție sunt simple victime inocente.

Dar cum s-a ajuns aici? De ce discursul anti-anticorupție, care e la fel de vechi precum cel anticorupție, pare să învingă azi? O parte din răspuns ar fi că un stat incapabil să-i condamne pe vinovații din decembrie 1989, dar și de dinainte de 1989 și din evenimentele din 13-15 iunie 1990 nu e un stat de drept. Continuitatea instituțională cu perioada comunistă își pune și azi amprenta pe cultura instituțională și pe actul de justiție. Mitul maniheist al luptei anticorupție era de la început vulnerabil.

Dar de ce acum? Două ipoteze se deschid. Prima e că suma forțelor celor care au interesul să se ajungă la ideea că toți cei condamnați sunt inocenți a devenit mai mare decât forța statului român sprijinit de partenerii occidentali. Cealaltă ipoteză pleacă de la aparentul non-combat al instituțiilor statale cu excepția celor direct vizate, mai ales a DNA, și de la lipsa de unitate și discurs limpede din partea opoziției. Faptul că inițiativa strategică e monopolizată de guvernarea PSD-ALDE face ca spectacolul să nu arate ca o încleștare, ci ca un scandal auto-întreținut de o elită care vrea să scape de orice contra-putere.