Pe aceeași temă
UPDATE - Curtea Constituţională a României a stabilit pe 14 august termenul de transmitere a punctelor de vedere de la Guvern şi Preşedinţie privind conflictul între puteri, au declarat vineri, pentru Agerpres, surse oficiale.
Șeful statului îi amintește lui Dăncilă că rolul constituțional și specificul atribuțiilor prim-ministrului presupun ca acesta să își exercite atribuțiile permanent și neîntrerupt oriunde s-ar afla, inclusiv în vacanță. Iar dacă acesta ar aprecia că se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, chiar și cu acest prilej, devin incidente prevederile constituționale referitoare la interimatul funcției de prim-ministru, informează Administrația Prezidențială într-un comunicat remis presei vineri. Șeful statului îi reproșează lui Dăncilă că nu l-a informat de intenția de a-și delega atribuțiile unui înlocuitor - în cazul de față vicepremierul Paul Stănescu - și-i amintește că președintele este singurul care poate desemna un înlocuitor al premierului.
Comunicatul Președinției:
„În data de 31 iulie 2018, Prim-ministrul României, doamna Vasilica-Viorica Dăncilă, a emis Decizia nr. 247/2018 pentru exercitarea unor atribuții, potrivit căreia, în perioada 6 - 13 august 2018, domnul Paul Stănescu, viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, exercită atribuțiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activității Guvernului României (Decizia nr. 247/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667/31.07.2018).
În conformitate cu dispozițiile art. 85 alin. (1) și ale art. 103 alin. (1) din Constituție, prin Decretul nr. 55/2018 Președintele României a desemnat-o pe doamna Vasilica-Viorica Dăncilă în calitate de candidat la funcția de prim-ministru (Decretul nr. 55/2018, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48/17 ianuarie 2018). În conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (3) din Constituție, prin Hotărârea nr. 1/2018 pentru acordarea încrederii Guvernului, Parlamentul României a acordat încredere Guvernului condus - în conformitate cu art. 107 alin. (3) din Constituție - de doamna Vasilica-Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru. (anexa nr. 1 la Hotărârea Parlamentului nr. 1/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 84 din 29 ianuarie 2018). Prin Decretul nr. 76/2018 Președintele României a numit Guvernul României în componența prevăzută în anexa 1 a Hotărârii Parlamentului nr. 1/2018 (Decretul nr. 76/2018, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 85 din 29 ianuarie 2018).
Rolul constituțional și specificul atribuțiilor prim-ministrului presupun ca acesta să își exercite atribuțiile permanent și neîntrerupt oriunde s-ar afla, inclusiv în vacanță. Însă, ori de câte ori acesta ar aprecia că se află într-o imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, chiar și cu acest prilej, devin incidente prevederile constituționale referitoare la interimatul funcției de prim-ministru.
Prin omisiunea Prim-ministrului României de a aduce la cunoștința Președintelui României imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile în perioada 6-13 august 2018 și acțiunea acestuia de a desemna un alt membru al Guvernului să exercite, cu caracter temporar, atribuțiile de prim-ministru prin emiterea unui act (Decizia nr. 247/2018) cu depășirea competențelor stabilite de Legea fundamentală, s-a ivit un conflict juridic de natură constituțională între cele două autorități, pentru motivele expuse în cele ce urmează. Procedând în acest mod, Prim-ministrul României se situează în afara cadrului constituțional prevăzut de art. 107 alin. (3) din Constituție. Totodată, prin această conduită, prim-ministrul a încălcat și prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală în componenta sa referitoare la supremația Constituției, precum și principiul colaborării loiale, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale.
A. Cu privire la admisibilitatea conflictului juridic de natură constituțională
În cauză sunt întrunite elementele necesare pentru existența unui conflict juridic de natură constituțională, așa cum au fost stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 28 ianuarie 2005. Astfel, „Conflictul juridic de natură constituțională între autorități publice presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor” și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative și care pot crea blocaje instituționale.
De asemenea, cu referire la competența materială de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, a reținut următoarele: „Este vorba de conflictele de autoritate (sau litigiile organice). Într-un atare caz Curtea Constituțională soluționează sau aplanează litigii constituționale între autorități. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorități constituționale cu privire la conținutul ori întinderea atribuțiilor lor, decurgând din Constituție. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale. Pentru a se evita antrenarea Curții în soluționarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituționale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competență”.
Totodată, în Decizia nr. 108/2014 Curtea Constituțională a stabilit că: „Fără a-i defini conținutul, atât Constituția, cât și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale utilizează sintagma de conflict juridic de natură constituțională. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conținutului conflictului juridic de natură constituțională, principalul reper l-a constituit jurisprudența Curții Constituționale și doctrina în materie. Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături:
- sunt conflicte juridice;
- sunt conflicte juridice de natură constituțională;
- creează blocaje instituționale;
- vizează nu numai conflictele de competență (pozitive sau negative) născute între autoritățile publice, ci și orice situații conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct din textul Constituției;
- se referă numai la anumite autorități care pot apărea ca subiecte ale acestuia.
Toate aceste trăsături au caracter cumulativ și nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. 1. Doctrina în materie, a relevat că un conflict juridic de natură constituțională „privește «competențele» sau «atribuțiile» autorităților publice; aceste «competențe» sau «atribuții» pentru a fi de «natură constituțională» trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituției (a se vedea, în acest sens I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 867). Totodată, „art. 146 lit. e) din Constituție nu privește orice conflict, probabil și posibil, între autoritățile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu și pe cel politic, și bineînțeles numai conflictul care să privească competențe constituționale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 1.405). 2. Aceste opinii exprimate în doctrină se reflectă și în jurisprudența în materie a instanței de contencios constituțional. Astfel, Curtea a stabilit că un conflict juridic de natură constituțională presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reținut: „Conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale. Mai mult, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea.
Prin urmare, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției. (...). Altfel spus, neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competențe a unei instituții sau autorități publice, fie ea nominalizată în chiar titlul III al Constituției României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009. (...) Așa fiind, intervenția Curții devine legitimă ori de câte ori autoritățile și instituțiile publice menționate în titlul III din Constituție ignoră sau își asumă competențe constituționale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esența unui conflict juridic de natură constituțională.”
1. În ceea ce privește autoritățile constituționale ce pot apărea ca subiecte ale unui conflict juridic de natură constituțională
Astfel, Curtea Constituțională este sesizată cu o cerere de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Prim-ministrul României și Președintele României.
Analizând jurisprudența Curții Constituționale rezultă că autoritățile publice ce pot fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională trebuie să îndeplinească cel puțin următoarele exigențe: să fie autorități de natură constituțională, adică să participe nemijlocit la realizarea puterii de stat; să fie nominalizate expres în Titlul III al Constituției, cu precizarea atribuțiilor ce le revin în realizarea puterii de stat.
În acest sens, prin Decizia nr. 838/2009, Curtea Constituțională a stabilit care sunt autoritățile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituțională, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Președintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administrației publice centrale și ale administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești.
Totodată, prin Decizia nr. 358/2018, Curtea Constituțională prin raportare la o jurisprudență anterioară a reținut: „ (...) Chiar dacă, prin Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din noiembrie 2008, Curtea a menționat doar Guvernul, și nu și prim-ministrul, ca autoritate publică prevăzută în titlul III al Constituției care poate avea calitate procesuală activă, aceasta nu înseamnă că prim-ministrul, ca reprezentant constituțional al Guvernului, nu poate fi parte în conflict în condițiile în care se contestă însăși maniera în care își exercită o atribuție proprie. (...)”.
Prin urmare, atât Președintele României, cât și Prim-ministrul României pot fi părți într-un conflict juridic de natură constituțională.
2. Aspectele invocate vizează un conflict de competență (pozitiv sau negativ) născut între autoritățile publice constituționale, sau o situație conflictuală a cărei naștere rezidă în mod direct din textul Constituției
Astfel, conflictul juridic de natură constituțională rezidă în mod direct din textul Constituției, respectiv din dispozițiile art. 107 alin (1) - (3) coroborate cu cele ale art. 85 alin. (1), ce prevăd:
- Art. 85 alin. (1) - Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
- Art. 107 alin. (1) - (3) - (1) Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. (2) Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. (3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern.
3. Conduita imputată reprezintă o problemă de constituționalitate prin ea însăși
Problema de drept ce trebuie dezlegată de Curtea Constituțională vizează posibilitatea prim-ministrului de a desemna un alt membru al Guvernului în vederea exercitării cu caracter temporar a atribuțiilor de prim-ministru, în condițiile în care Președintele României are, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituție, competența de a desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, în situația în care prim-ministrul se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, aspect ce se subsumează unui raport de drept constituțional pur. În acest cadru, Curtea Constituțională urmează să analizeze și să stabilească întinderea și conținutul sintagmei “imposibilitate de a-și exercita atribuțiile” din cuprinsul art. 107 alin. (3) prin raportare și la art. 110 alin. (2) din Constituție.
Fiind în prezența unor raporturi constituționale între Prim-ministrul României și Președintele României, dezlegarea prezentei probleme litigioase nu intră în competența altor autorități și instituții publice, ci doar în competența de soluționare a Curții Constituționale, în conformitate cu art. 146 lit. e) din Constituție și în acord cu jurisprudența constituțională (Decizia nr. 358/2018).
4. Existența unui blocaj instituțional
Prin emiterea Deciziei Prim-ministrului nr. 247/31.07.2018 funcționarea Guvernului României este plasată în afara cadrului constituțional, cu consecințe multiple ce vizează, imposibilitatea Președintelui României de a-și îndeplini competența constituțională de a desemna un prim-ministru interimar. Pe de altă parte, consecințele acestei conduite - respectiv omisiunea prim-ministrului de a aduce la cunoștința Președintelui României imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile - afectează rolul constituțional al Guvernului, structura acestuia, desfășurarea activității Guvernului ca organ colegial, întrunit în ședințe legal constituite și conduce la fragmentarea arbitrară a atribuțiilor acestei autorități constituționale în atribuții operative și atribuții neoperative.
Față de dispozițiile constituționale aplicabile și având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, aspectele invocate în prezenta cerere se circumscriu cerințelor referitoare la autoritățile constituționale ce pot fi subiecte ale acestuia, existența unui conflict de competență (pozitiv sau negativ) născut între autoritățile publice constituționale, sau o situație conflictuală a cărei naștere rezidă în mod direct din textul Constituției;, existența unui blocaj instituțional, iar conduita imputată reprezintă o problemă de constituționalitate, prin ea însăși.
În consecință, apreciem că cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Prim-ministrul României și Președintele României, este admisibilă.
B. Cu privire la existența conflictului juridic de natură constituțională
Curtea Constituțională urmează să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între Prim-ministrul României și Președintele României, generat de omisiunea prim-ministrului de a aduce la cunoștința Președintelui României imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile și acțiunea acestuia de a desemna un alt membru al Guvernului să exercite, cu caracter temporar, atribuțiile de prim-ministru prin emiterea unui act cu depășirea competențelor stabilite de Legea fundamentală.
Constituția României consacră prim-ministrului un statut juridic distinct și bine determinat prin modul de desemnare, numire, înlocuire și prin atribuțiile acestuia. Astfel, potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 85 și ale art. 103 atât desemnarea, cât și formarea întregului Guvern sunt indisolubil legate de persoana ce urmează a îndeplini funcția de prim-ministru. De asemenea, în cadrul procedurii de învestitură a Guvernului în Parlament se au în vedere candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru, precum și opțiunile acestuia privind lista Guvernului și programul de guvernare. Potrivit art. 107 alin. (1) din Constituție, prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin; de asemenea, prim-ministrul prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
Conducerea Guvernului și coordonarea activității membrilor acestuia îi conferă prim-ministrului o poziție distinctă, ce îi permite, în temeiul Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor să convoace și să conducă ședințele de Guvern, să semneze în numele Guvernului actele acestuia și să le promoveze, să reprezinte instituția în relația cu celelalte autorități, precum și să ia orice alte decizii în limitele competențelor sale.
Aceste atribuții se exercită de prim-ministru până la încetarea mandatului Guvernului. Astfel, potrivit art. 110 alin. (2) din Constituție, Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă prim-ministrul se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, ori este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.
Referitor la ipoteza în care prim-ministrul este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, art. 107 alin. (3) din Constituție prevede: „Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern”. În același sens sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 90/2001, potrivit cărora: „(1) Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. (3) În situațiile prevăzute la alin. (2), înăuntrul termenului de 45 de zile, primul-ministru va iniția procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului”. Așadar, având în vedere poziția constituțională a prim-ministrului, în cazul în care acesta se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile prim-ministrului.
Rolul constituțional și specificul atribuțiilor prim-ministrului presupun ca acesta să își exercite atribuțiile permanent și neîntrerupt oriunde s-ar afla, inclusiv în vacanță. Însă, ori de câte ori acesta ar aprecia că se află într-o imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, chiar și cu acest prilej, devin incidente prevederile constituționale referitoare la interimatul funcției de prim-ministru. Prin urmare, legiuitorul constituant nu a avut în vedere posibilitatea ca prim-ministrul să își delege atribuțiile, indiferent de motiv (lipsește din țară sau absentează din alt motiv, imposibilitatea este generată de o situație medicală sau personală, etc.).
În conformitate cu dispozițiile constituționale menționate, imposibilitatea exercitării atribuțiilor de către Prim-ministru se aduce la cunoștința Președintelui României, care desemnează un prim-ministru interimar dintre membrii Guvernului. Prim-ministrul interimar va exercita toate atribuțiile prim-ministrului, Legea fundamentală neconținând vreo dispoziție din care să rezulte o limitare a exercitării acestora, o asemenea ipoteză fiind prevăzută numai în ceea ce privește atribuțiile Președintelui interimar al României (art. 98 alin. (2) din Constituție).
Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, procedura interimatului este compatibilă cu mandatul acordat de Parlament prin votul de învestitură, fiind menită să asigure buna funcționare a Guvernului, în vederea realizării atribuțiilor acestuia. (Decizia Curții Constituționale nr. 1559/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 823 din 30 noiembrie 2009). În aceeași decizie s-a reținut că: „Interimatul reprezintă situația în care o persoană îndeplinește, în condițiile stabilite de lege, pe o perioadă determinată, atribuțiile unei alte persoane care ocupă o demnitate sau o funcție publică. Interimatul funcției de ministru se referă la situația în care conducerea unui minister este exercitată, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, de un alt membru al Guvernului decât ministrul titular, a cărui funcție a încetat în condițiile art. 106 din Constituție sau care este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile. Având în vedere rolul miniștrilor care, potrivit art. 46 din Legea nr. 90/2001, exercită conducerea ministerelor şi le reprezintă "în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice şi fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție", ceea ce impune continuitate în activitatea acestora, instituția interimatului oferă soluția constituțională pentru păstrarea acestei continuități, până la propunerea de către primul-ministru a unor înlocuitori pentru exercitarea funcțiilor de ministru devenite vacante.”
Prin urmare, din coroborarea dispozițiilor constituționale menționate rezultă că în relația cu Prim-ministrul, Președintele României este singura autoritate competentă să constate imposibilitatea exercitării de către acesta a atribuțiilor, caz în care desemnează un prim-ministru interimar dintre ceilalți membri ai Guvernului. Prim-ministrul nu are un drept de a propune persoana ce va fi desemnată în calitate de interimar, Constituția recunoscând un drept exclusiv al Președintelui României de a alege dintre membrii Guvernului persoana ce va fi desemnată prim-ministru interimar. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile.
Legea fundamentală nu îl obligă pe prim-ministru să justifice motivul ce generează imposibilitatea exercitării atribuțiilor, astfel că ori de câte ori intervine o împrejurare care face imposibilă exercitarea atribuțiilor de către prim-ministru, se aplică procedura interimatului. Întrucât nici Legea fundamentală nu prevăd ce intră în sfera noțiunii de imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, rezultă că voința legiuitorului constituant a fost aceea ca interimatul să intervină în cazul survenirii oricăror împrejurări de fapt care conduc la o imposibilitate. De altfel, nici Legea nr. 90/2001 nu conține vreo mențiune în acest sens.
Orice interpretare potrivit căreia prim-ministrul ar putea să decidă să desemneze el însuși un alt membru al Guvernului să exercite atribuții de prim-ministru ar fi contrară Legii fundamentale și ar goli de conținut dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituție în ceea ce privește exercitarea unei competențe proprii a Președintelui României și, totodată, ar nesocoti rolul constituțional al prim-ministrului. Dacă s-ar admite că prim-ministrul ar putea proceda în acest sens, fără a se apela la procedura constituțională a interimatului, ar însemna să se permită ca exercitarea atribuțiilor prim-ministrului de către o altă persoană decât cea învestită de Parlament să fie posibilă pe o durată nelimitată. O asemenea ipoteză, nefiind prevăzută în Constituție, dar nici în Legea nr. 90/2001, nu beneficiază de niciun regim juridic (durată, condiții și efecte). Spre deosebire de aceasta, interimatul funcției de prim-ministru are prevăzută durata maximă, precum și consecința depășirii termenului constituțional, respectiv încetarea mandatului Guvernului, în condițiile art. 110 alin. (2) din Constituție.
Prin urmare, a admite că prim-ministrul are competența de desemna un alt membru al Guvernului să îi exercite atribuțiile ar echivala nu numai cu încălcarea competenței Președintelui României de a desemna un prim-ministru interimar ori de câte ori survine o imposibilitate a prim-ministrului de a-și exercita atribuțiile, ci și cu încălcarea ansamblului de dispoziții constituționale ce reglementează organizarea și funcționarea Guvernului, precum și raporturile acestuia cu autoritățile și instituțiile publice, în general, cu Parlamentul și cu Președintele României, în special.
În consecință, conducerea Guvernului nu poate fi exercitată de către o persoană desemnată printr-un act subsecvent acordării votului de încredere de către Parlament, respectiv în baza unui act emis de prim-ministru, ci numai de către o persoană desemnată printr-un decret al Președintelui României, în conformitate cu dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituție.
În data de 31 iulie 2018, Prim-ministrul României, doamna Vasilica-Viorica Dăncilă, a emis Decizia nr. 247/2018 pentru exercitarea unor atribuții, potrivit căreia, în perioada 6 -13 august 2018, domnul Paul Stănescu, viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, exercită atribuțiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activității Guvernului României (Decizia nr. 247/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667/31.07.2018). În acest mod, prin desemnarea unui alt membru al Guvernului să exercite atribuțiile prim-ministrului, doamna Vasilica-Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru și-a arogat o atribuție care, potrivit Constituției aparține altei autorități publice, respectiv Președintelui României, potrivit dispozițiilor art. 107 alin.(3) din Constituție.
Or, viceprim-ministrul, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, desemnat prin Decizia nr. 247/2018 să exercite atribuțiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activității Guvernului României, nu poate să conducă ședințele Guvernului și nici să semneze valabil actele adoptate de Guvern, aceste atribuții revenind, în condițiile art. 24 și ale art. 27 din Legea nr. 90/2001, în mod exclusiv prim-ministrului învestit de Parlament.
Competența de a conduce Guvernul are un caracter unitar și este atribuită de textul constituțional exclusiv prim-ministrului, aceasta neputând fi fracționată prin voința exclusivă a titularului funcției.
În ceea ce privește sfera atribuțiilor ce vor fi exercitate de către viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, domnul Paul Stănescu, potrivit articolul unic al Decizia nr. 247/2018, acesta vizează „conducerea operativă a activității Guvernului României”, noțiune care nu se regăsește în Constituție și nici nu beneficiază de o definiție legală.
Menționăm că adjectivul „operativ” are - potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române - sensul de: „1. Care lucrează repede, expeditiv, activ; care are efect (rapid); eficace, eficient. 2. Referitor la acțiuni, care ține de acțiune.”
Legea nr. 90/2001 utilizează această noțiune în conținutul art. 18 alin. (1) ce prevede că în scopul rezolvării unor probleme operative, prim-ministrul poate constitui, prin decizie, consilii, comisii și comitete interministeriale. Așadar, această normă utilizează acest termen în înțelesul său comun. În acord cu dispozițiile constituționale, acest act normativ - ce reglementează organizarea și funcționarea Guvernului - nu conține prevederi care să permită prim-ministrului fragmentarea atribuțiilor sale pentru vreo rațiune, cu atât mai puțin pentru motive ce ar ține de eficiența/eficacitatea acțiunilor prim-ministrului.
Legea nr. 90/2001 cuprinde mai multe categorii de atribuții ale prim-ministrului, respectiv de reprezentare, în domeniul apărării naționale, privind numirea și eliberarea din funcții publice, privind relațiile cu Parlamentul sau cu Președintele României. Însă, această diferențiere între atribuții este făcută în scopul organizării activității Guvernului, nicidecum în sensul în care ar permite interpretarea că ar putea fi posibilă fragmentarea atribuțiilor prim-ministrului.
În absența unei definiții legale a sintagmei „conducerea operativă a activității Guvernului României” cuprinsă la articolul unic al Deciziei nr. 247/2018, nu se poate stabili dacă prim-ministrul a avut în vedere ansamblul atribuțiile sale sau doar o parte a acestora, în această ultimă situație neputându-se stabili care dintre ele. Aceasta întrucât, după cum se poate constata din înțelesul comun al termenului operativ, această noțiune nu se suprapune cu ideea de atribuții parțiale sau cu cea de atribuții necesar a fi exercitate într-o activitate curentă. În condițiile neclarității ce planează asupra atribuțiilor de prim-ministru cedate, conduita celui care le-a primit va fi la rândul ei neclară, aspect ce afectează funcționarea Guvernului în ansamblul lui. Astfel, în măsura în care conducerea operativă ar presupune conducerea ședințelor Guvernului, ori semnarea actelor adoptate de Guvern și, mai ales, adoptarea acelor măsuri impuse de gestionarea unor situații de urgență, aceasta ar veni în contradicție cu dispozițiile art. 24 și art. 27 din Legea nr. 90/2001, atribuții ce revin în mod exclusiv prim-ministrului învestit de Parlament sau a prim-ministrului interimar desemnat prin decret al Președintelui României.
Mai mult, statutul constituțional al prim-ministrului de a conduce Guvernul și de a coordona activitatea membrilor acestuia îi conferă o autoritate de necontestat în interiorul Guvernului, legiuitorul stabilind că atunci când în Cabinet nu se poate ajunge la consens, deciziile sunt luate de către prim-ministru (art. 27 din Legea 90/2001). Această prerogativă are consecințe în planul răspunderii politice și juridice a membrilor Guvernului. Decizia prim-ministrului de a renunța temporar la exercitarea atribuțiilor de conducere a Guvernului, fie ele și operative - noțiune incertă sub aspect juridic - poate duce și la situații conflictuale între prim-ministru și membrii propriului Cabinet, în ceea ce privește funcționarea Guvernului și legalitatea actelor sau măsurilor promovate. Totodată, conduita prim-ministrului generatoare de conflict juridic de natură constituțională afectează și raporturile Guvernului cu celelalte autorități sau instituții publice confruntate cu necesitatea punerii în executare a măsurilor și actelor adoptate de Guvern, din perspectiva valabilității acestora.
Raporturile instituționale dintre prim-ministru și Guvern, pe de o parte, și dintre aceste autorități și Președintele României, pe de altă parte, trebuie să funcționeze în cadrul constituțional al loialității și al colaborării, pentru realizarea atribuțiilor constituționale distinct reglementate pentru fiecare dintre autorități; colaborarea dintre autorități este o condiție necesară și esențială pentru buna funcționare a autorităților publice ale statului.
Or, prin omisiunea prim-ministrului de a aduce la cunoștința Președintelui României imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile și acțiunea acestuia de a desemna un alt membru al Guvernului să exercite, cu caracter temporar, atribuțiile de prim-ministru prin emiterea unui act cu depășirea competențelor stabilite de Legea fundamentală, prim-ministrul se situează în afara cadrului constituțional prevăzut de art. 107 alin. (3) din Constituție. Prin această conduită, prim-ministrul a încălcat și art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală în componenta sa referitoare la supremația Constituției, precum și principiul colaborării loiale, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale. Prin emiterea Deciziei nr. 247/31.07.2018, prim-ministrul și-a arogat o competență care aparține unei alte autorități, respectiv Președintelui României dând naștere unui conflict pozitiv de competență, ce afectează funcționarea Guvernului României care, astfel este plasat în afara cadrului constituțional.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, vă solicit să constatați existența unui conflict juridic de natură constituțională dintre Prim-ministrul României și Președintele României și să stabiliți conduita de urmat de către prim-ministru în vederea reinstaurării ordinii constituționale.”
