Pe aceeași temă
La 16 iulie, German Marshall Fund (GMF) a organizat la Washington o masă rotundă în care a prezentat o scrisoare deschisă adresată Administraţiei Obama, semnată de 22 de intelectuali şi personalităţi politice marcante din Europa Centrală şi de Est. Apelul survine pe fondul vizitei preşedintelui Obama la Moscova şi pledează pentru relansarea relaţiilor dintre Statele Unite şi Noua Europă. Acesta a fost promovat în capitala americană de principalii arhitecţi ai proiectului de extindere a NATO în anii ’90: Madeleine Albright şi Ronald Asmus. Iniţial, apelul a fost un simplu document de opinie, publicat, la 13 iulie, sub egida GMF şi redactat de către un grup format din 6 intelectuali publici din Estul Europei: Alexandr Vondra, Istvan Gyarmati, Adam Rotfeld, Ivan Krastev, Pavol Demeş şi Kadri Liik. Ulterior, pentru a căpăta vizibilitate şi impact public, o variantă uşor modificată a documentului GMF a fost publicată sub forma unei scrisori deschise, semnate de foşti preşedinţi euro-atlantişti din Europa Centrală şi de Est: Václav Havel, Lech Wałesa, Alexander Kwaśniewski, Valdas Adamkus, Emil Constantinescu.
„La 20 de ani de la încheierea Războiului Rece (...), ţările central şi est-europene nu se mai află în centrul politicii externe americane. Pe măsură ce noua Administraţie Obama îşi conturează priorităţile de politică externă, regiunea noastră pare să fie una dintre acele părţi ale lumii pentru care americanii au încetat să-şi mai facă griji. (...) Relaţiile au fost atât de apropiate încât sunt multe voci, de ambele părţi, care tind să considere că orientarea euro-atlantică a regiunii, precum şi stabilitatea şi prosperitatea sa vor dura pentru totdeauna. Totuşi, această perspectivă este prematură. (...) Europa Centrală şi de Est se află la o răscruce politică şi astăzi există o nervozitate în creştere în regiune.
Multe ţări au fost adânc tulburate să vadă că NATO a stat deoparte, în timp ce Rusia încălca principiile de bază ale Actului final de la Helsinki, ale Cartei de la Paris şi integritatea teritorială a unei ţări care era membră a Parteneriatului pentru Pace şi a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic - şi toate acestea în numele apărării unei sfere de influenţă la graniţele sale.
În ciuda eforturilor şi contribuţiei semnificative a noilor membri, NATO pare astăzi mai slabă decât atunci când am aderat. În multe dintre statele noastre simţim faptul că Alianţa este percepută ca fiind din ce în ce mai puţin relevantă. Deşi suntem membri deplini, oamenii se îndoiesc că NATO mai are voinţa şi capacitatea de a ne apăra în eventualitatea unor viitoare crize. Dependenţa Europei de gazul rusesc creează, de asemenea, îngrijorare în ceea ce priveşte coeziunea Alianţei. Declaraţia preşedintelui Obama, făcută la ultimul summit NATO, asupra necesităţii de a se asigura planuri credibile de apărare pentru toţi membrii Alianţei este binevenită, dar insuficientă pentru a alunga temerile privind capacitatea operaţională defensivă a Alianţei.
Pe de altă parte, Europa Centrală şi de Est este afectată şi de o schimbare de generaţie a leadershipului politic. Sunt din ce în ce mai puţini liderii care s-au ridicat în urma revoluţiilor din 1989 şi care cunosc rolul-cheie pe care Washingtonul l-a avut în asigurarea tranziţiei noastre democratice şi în ancorarea ţărilor noastre în NATO şi UE; în plus, apare o nouă generaţie de lideri, care nu au această memorie comună şi care urmează o politică mai „realistă“. (...) Este foarte probabil ca Statele Unite să îşi piardă interlocutorii tradiţionali din regiune. Noile elite care îi înlocuiesc s-ar putea să nu împărtăşească idealismul generaţiei de tranziţie. S-ar putea ca noile elite să fie mult mai pragmatice în ceea ce priveşte sprijinul pentru Statele Unite şi preponderent parohiale în viziunea lor despre lume.
Speranţele noastre că relaţiile cu Rusia se vor îmbunătăţi şi că Moscova va accepta, în sfârşit, suveranitatea şi independenţa noastră deplină, pe fondul integrării în NATO şi UE, nu s-au împlinit. Dimpotrivă, Rusia revine ca o putere revizionistă cu o agendă de secol XIX, implementată cu metode şi tactici de secol XXI. La nivel global, Rusia a devenit, în majoritatea privinţelor, o putere statu-quo. Dar la nivel regional, şi mai ales în raport cu statele noastre, Rusia se comportă din ce în ce mai mult ca o putere revizionistă. Ne contestă revendicarea de a avea propriile noastre experienţe istorice. Îşi afirmă o poziţie privilegiată în determinarea propriilor noastre opţiuni de securitate. Foloseşte mijloacele războiului economic, care merg de la blocadele energetice şi investiţiile motivate politic până la mită şi manipularea media pentru a-şi promova interesele şi pentru a intimida orientarea transatlantică a Europei Centrale şi de Est.
(...) În capitalele noastre, există şi o anumită nervozitate. Vrem să ne asigurăm că o îngustare a înţelegerii intereselor occidentale nu conduce la concesii greşite făcute Rusiei. Astăzi, îngrijorarea este, de pildă, că Statele Unite şi marile puteri europene ar putea îmbrăţişa planul lui Medvedev pentru „un concert al puterilor“, care să înlocuiască actuala structură de securitate a continentului, o formulă fundamental axiologică. Pericolul constă în faptul că intimidarea şi influenţa pe care Rusia continuă să o exercite în regiune ar putea, cu timpul, să ducă la o neutralizare de facto a regiunii.
Credem că este vremea ca atât Statele Unite, cât şi Europa să reinvestească în relaţia transatlantică. De asemenea, credem că este vremea ca SUA şi Europa Centrală şi de Est să fie reunite în jurul unei agende noi, orientate spre viitor.
Statele Unite trebuie să-şi reafirme vocaţia sa de putere europeană şi să anunţe foarte clar că intenţionează să rămână deplin angajată pe continent, chiar în ciuda provocărilor pe care le are de înfruntat în Afganistan şi Pakistan, Orientul Mijlociu şi Asia.
Avem nevoie de o reafirmare a NATO ca cea mai importantă verigă de securitate între Europa şi Statele Unite. Este singura garanţie credibilă de securitate „hard power“ de care dispunem. NATO trebuie să-şi reconfirme misiunea sa principală de apărare colectivă, în timp ce se adaptează noilor ameninţări ale secolului XXI. Un factor cheie în ceea ce priveşte disponibilitatea noastră de a participa în misiuni expediţionare depinde de credinţa noastră că ne aflăm în siguranţă acasă. În acest sens, trebuie să corectăm anumite răni provocate de noi înşine în trecut. A fost o greşeală faptul că nu am iniţiat planuri riguroase de apărare teritorială a noilor membri după extinderea Alianţei. NATO trebuie să facă credibile angajamentele sale şi să ofere o reasigurare strategică tuturor membrilor. Acest lucru ar trebui să includă planuri pentru orice eventualitate, o repoziţionare a forţelor, a echipamentului şi a liniilor de aprovizionare, în vederea consolidării regiunii noastre în cazul unei crize.
Problematica scutului antirachetă a devenit un simbol al credibilităţii şi al angajamentului Americii faţă de regiune. Modul în care aceasta este gestionată ar putea avea un impact semnificativ asupra orientărilor transatlantice viitoare ale statelor din regiune. Numărul redus de rachete implicat nu poate reprezenta o ameninţare pentru capabilităţile strategice ale Rusiei, iar Kremlinul ştie acest lucru. (...) Alianţa nu ar trebui să accepte ca soarta proiectului să fie determinată de către opoziţia nefundamentată a Rusiei. Abandonarea în întregime a programului sau implicarea mult prea profundă a Rusiei, fără consultarea Cehiei şi Poloniei, ar putea submina credibilitatea Statelor Unite în întreaga regiune.
Ameninţarea aprovizionării energetice poate influenţa direct suveranitatea politică a ţărilor noastre, inclusiv rolul de aliaţi implicaţi în formularea deciziilor colective ale NATO. De aceea, securitatea energetică trebuie să devină o prioritate transatlantică. (...) SUA pot juca un rol important în consolidarea susţinerii pentru Nabucco, în special folosindu-se de relaţiile de securitate pe care le au cu principala ţară de tranzit, Turcia, cât şi cu interconectorul Nord-Sud al Europei Centrale şi al terminalelor de gaz natural lichefiat din regiune.
În anii ’90 (...) angajamentul SUA a fost esenţial pentru pacea şi stabilitatea spaţiului cuprins între Marea Baltică şi Marea Neagră. Astăzi, obiectivul principal ar trebui să fie acela de a menţine Europa Centrală şi de Est ca o parte stabilă, activă şi atlantistă în interiorul comunităţii noastre largi.“
TRADUCERE DE OCTAVIAN MANEA
