Claude Lévi-Strauss, patriarhul Structuralismului

În noaptea dintre 31 octombrie şi 1 noiembrie, cu o lună înainte de a împlini 101 ani, a murit antropologul Claude Lévi-Strauss.

Ce se poate spune la moartea unui patriarh? Lista onorurilor care i-au marcat cariera este, în acest caz, insuficientă, chiar dacă include alegerea la Collège de France (1959) şi apoi la Academia Franceză (1973), numeroasele decoraţii, titlurile de Doctor Honoris Causa, medalia de aur a CNRS, conferinţa de deschidere a aniversării celor 60 de ani de existenţă a UNESCO (2005) şi nu în ultimul rând propriile sale aniversări spectaculoase, la 90 şi apoi la 100 de ani. Onorurile pot fi o mărturie a dimensiunilor personalităţii sale, dar nici pe departe a sensului pe care aceasta l-a avut în epocă şi mai ales a sensului pe care l-a dat epocii sale.

Lévi-Strauss a fost ultimul supravieţuitor al unei vârste de aur a culturii, personaj legendar înscris într-un veritabil pantheon al ştiinţelor sociale. Nu am putea găsi cuvânt mai potrivit pentru imaginea pe care o invocă mărturisirile făcute lui Didier Eribon1: Lévi-Strauss la prima sa şedinţă la Collège de France, aşezat între Merleau-Ponty şi Benveniste, la aceeaşi masă în jurul căreia se adunau, în acei ani, Fernand Braudel, Henri-Charles Puech, George Dumézil... Lévi-Strauss era deja liderul unei familii intelectuale încă tinere: structuraliştii. Anii ‘50 şi ‘60 sunt epoca de glorie a fenomenului structuralist şi, prin acesta, ultimul moment de triumfală iradiere a culturii franceze în lume şi a ştiinţelor sociale în conştiinţa publică. Paradigma structuralistă a aliat sub semnul său unele dintre cele mai influente nume în gândirea secolului XX: Michel Foucault, Roland Barthes, Louis Althusser, Jacques Lacan, iar în generaţia următoare Julia Kristeva, Tzvetan Todorov, Edmund Leach, Dan Sperber, J.-P. Vernant. Dacă structuralismul ar trebui identificat însă printr-un singur om, acela ar fi Lévi-Strauss. Opera lui reuneşte toate elementele definitorii ale fenomenului: atracţia faţă de modele, cu deosebire cele cu vocaţie matematică, sensibilitatea faţă de tot ceea ce cultura occidentală tradiţională respingea şi mai ales enorma ambiţie de a oferi cheia ştiinţifică ultimă, universală, a codului existenţei sociale. Antropologul Lévi-Strauss utilizează structuralismul deopotrivă ca teorie şi metodă, instrument revoluţionar în câmpul intelectual, dar şi perspectivă personală asupra existenţei.

Operele „tehnice“, precum cele două Antropologii structurale, teza Structurile elementare ale rudeniei sau seria Mitologice, scrise pentru specialişti, au avut, desigur, impactul teoretic cel mai important. În mod paradoxal însă îl înţelegem cu adevărat pe autorul lor numai completând lectura cu Gândirea sălbatică sau cu Tropice triste, lucrări de o factură aproape literară. De altfel, în 1955, anul apariţiei celei din urmă, Academia Goncourt a publicat un comunicat prin care exprima regretul de a nu putea premia cartea, care nu era, totuşi, un roman. La prima vedere, între limbajul matematic şi conceptual al unora şi sensibilitatea poetică a celorlalte, contradicţia este ireductibilă. Unitatea lor se află la un nivel mai profund: împreună ilustrează un mod de a înţelege lumea. Lévi-Strauss scrutează existenţa socială cu o privire care pătrunde dincolo de infinita diversitate a aparenţelor şi descoperă formule universale, adevăruri profunde ascunse vederii noastre, într-un soi de „subconştient“ al relaţiilor umane. Este privirea unui savant-artist care înţelege lumea în metafore muzicale2 sau care se lasă inspirat de arta suprarealistă, atunci când îşi decupează materialul mitologic, fără a se teme de aproprierile cele mai „abrupte şi imprevizibile“3. Misiunea lui a fost aceea de a ne convinge că principala activitate umană este de natură intelectuală şi nu a ezitat să construiască, în numele ei, o nouă şi seducătoare mitologie. //

1. Claude Lévi-Strauss, Didier Eribon, De près et de loin, Edition Odile Jacob, Paris, 1990, p. 91-98.
2. Roger-Pol Droit, Claude Lévi-Strauss, anthropologue, père du structuralisme, în Le Monde, 4 noiembrie 2009.
3. Claude Lévi-Strauss, Didier Eribon, op. cit., p. 54.