Șefa tineretului liberal, cu oiștea-n gard: Decrețeii nu vor reuși. Facebook-ul a luat foc

 

 

UPDATE: ​Organizația Tineretul Naţional Liberal, condusă de deputatul PNL Mara Mareș, a transmis vineri un comunicat de presă, ca urmare a mesajelor postate pe Facebook în care a jignit generația "decrețeilor", în care susține că îşi asumă eroarea de comunicare şi își cere scuze "celor care s-au simțit ofensați de interpretarea eronată a unora dintre mesajele campaniei “Ghid de nesupunere civică”, iniţiată pe data de 2 mai, Ziua Națională a Tineretului."

 

 Mares a postat, joi, pe pagina de Facebook o imagine cu un mesaj de nesupunere civică, în care face apel la tinerii născuți după 1990 să intre în politică: ”a spus-o și Iohannis...haideți în politică să facem mai mult și mai bine. Decreții nu vor reuși!”

 

  După ce a stârnit un val de indignare pe Facebook, Mareș și-a șters postarea dar aceasta a fost salvată de cititorii care au dezavuat gestul tinerei, amintindu-i că prezența ei în parlament este posibilă la votul ”decrețeilor”; cei care au făcut revoluția și au îndepărtat comunismul în 1989, cu prețul vieții lor și care de aproape 30 de ani susțin necondiționat PNL în ciuda derapajelor comise adesea de liberali. Lui Mareș i s-a imputat și abordarea cu dispreț și lejeritate a unui subiect despre o generație tragică, născută într-o perioadă dramatică a României, la presiunea unui decret sinistru, care a făcut zeci de mii de victime, cu suferințe și sancțiuni specifice lagărelor de concentrare, comise de fosta Securitate. Nu în ultimul rând, lui Mareș i s-a amintit că este fiica unor ”decreței”.

 

Generațiile Y și Z, pe care Mareș le-a mobilizat  la politică, pe motiv că ”decrețeii” sunt incapabili, sunt constituite din sunt cei născuți între 1990 -1995 și 1995 - 2000.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum a apărut generația decrețeilor (Descoperă.ro)

 

 A fost o dramă care a durat 24 de ani, din 1966 până în 1989, la căderea regimului comunist. În această perioadă peste 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor ilegale, deşi numărul este probabil mult mai mare, acestea fiind doar datele înregistrate oficial.

 

Multe decese erau consemnate drept septicemie sau insuficienţă renală, complicaţii care apăreau de regulă tot în urma avorturilor. Numărul femeilor rămase mutilate pe viaţă sau infertile în urma acestor proceduri pseudomedicale disperate este, de asemenea, greu de estimat.

 

Tot atunci au venit pe lume peste 2 milioane de copii - “decreţeii”, cum au fost porecliţi ulterior - copii născuţi nu din dragoste, ci din frică, lăsaţi să trăiască doar pentru că părinţii lor s-au temut să vor plăti cu viaţa sau cu libertatea  dacă vor încerca să scape de ei.

 

Mulţi dintre aceşti copii sunt acum oameni împliniţi, au familie şi o carieră, dar unii din ei au sfârşit în chinuri, pentru că au avut ghinionul să se nască bolnavi sau cu un handicap. Au murit sau au supravieţuit la limită, abandonaţi în orfelinate comparate cu lagăre de exterminare, unde nu primeau nici hrană, nici medicamente, nici măcar o minimă afecţiune umană.

 

Povestea lor a ieşit la iveală abia în 1990, când o televiziune din Germania a filmat condiţiile înfiorătoare în care trăiau, neştiuţi de nimeni, orfanii cu handicap de la Cighid.

 

Cei asemeni lor erau consideraţi de regimul comunist nişte rebuturi, care consumau inutil resursele şi aşa puţine ale societăţii şi care trebuiau eliminaţi, mentalitate identică celei promovate de nazişti în cadrul proiectului Lebensborn. Copiii bolnavi, pe care oricum nu îi dorea nimeni, nici măcar familia lor, erau aruncaţi, ca puii de găină din incubatoare, care nu corespundeau standardelor.

 

„Omul nou” al lui Ceauşescu, asemeni arianului lui Hitler, trebuia să fie perfect sănătos, chiar dacă nu prea avea acces la hrană, trebuia să aibă aptitudini sportive şi să fie educat în spiritul regimului pe care urma să-l slujească cu devotament până la moarte.

 

 

„O atrocitate istorică”

 

În anul 1957 autorităţile române au dat o lege care făcea legal avortul la cerere (interzis iniţial de o lege din 1948). Măsura fusese luată tocmai pentru că efectele negative asupra sănătăţii femeilor, în cazul avorturilor ilegale, erau evidente şi cereau măsuri urgente.

 

Astfel, până în anul 1966, româncele au avut această opţiune, la care apelau frecvent, mai ales din cauza lipsei altor metode eficiente de contracepţie. Anul 1966 a înregistrat un record negativ de naşteri, iar guvernul comunist a intrat în alertă.

 

Pe 2 august 1966 a avut loc la Neptun şedinţa Comitetului Executiv al Comotetului Central al PCR, unde a fost discutat un studiu demografic cu rezultate considerate îngrijorătoare. Nicolae Ceauşescu era convins că natalitatea scăzută era doar din cauza legislaţiei care permitea avorturile, nu a situaţiei economice dificile.

 

Ceuşescu dorea ca fiecare româncă să aibă cel puţin 4 copii    (Sursa: Decreţeii, în regia lui Florin Iepan)Ceuşescu dorea ca fiecare româncă să aibă cel puţin 4 copii.

 

Astfel, pe 2 octombrie 1966 a fost promulgat Decretul 770, care interzicea avortul la cerere, intervenţia fiind posibilă doar în anumite condiţii stricte. Iată textul legii:

 

 

Art. 1.

Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.

 

 

Art. 2.

În mod cu totul exceptional, întreruperea cursului sarcinii va fi autorizată potrivit prevederilor art. 5, în cazurile in care:

 

a) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlaturat printr-un alt mijloc;

 

b) unul dintre părinţi suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar sau care determină malformaţiuni congenitale grave;

 

c) femeia însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale;

 

d) femeia este în vârstă de peste 45 de ani;

 

e) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire;

 

f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

 

 

Art. 3.

Întreruperea în cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua în primele trei luni ale sarcinii. În caz exceptional, când se constată o stare patologică gravă care pune în pericol viaţa femeii, întreruperea cursului sarcinii se poate face până la şase luni.

 

Din punctul de vedere al autorităţilor comuniste, legea era menită să protejeze familia şi să încurajeze naşterile. Ceauşescu, provenind dintr-o familia săracă, cu 10 copii, care au crescut în condiţii deplorabile, nu putea înţelege de ce unele femei nu îşi doreau mai mult de 2-3 copii şi de ce se plângeau că nu aveau cu ce să îi hrănească.

 

Peste noapte, româncele s-ar trezit obligate să devină mame fără voia lor. Cele care încercau să facă avort, singure acasă sau apelând la persoane fără pregătire medicală, riscau să moară sau să ajungă în stare gravă la spital şi apoi la închisoare. Şi cei care le ajutau riscau închisoarea.

 

„Decretul a reprezentat o ingerinţă extrem de gravă în spaţiul de libertate personală, intimă a femeilor. În mod firesc, dreptul de a decide cu privire la propriul corp aparţine persoanelor, indivizilor, şi nicidecum vreunei autorităţi exterioare. Avortul, operaţiile estetice, donarea de organe, orientarea sexuală etc sunt chestiuni în care doar persoanele în cauză trebuie să decidă. Sunt singurele în măsură să decidă în virtutea dreptului de control asupra propriului corp”, a declarat pentru Descopera.ro sociologul Marian-Gabriel Hâncean, lector la Universitatea din Bucureşti.

 

Dintr-odată, această stare de normalitate s-a schimbat radical.

 

„Statul, în virtutea planificării economice centralizate, devenea un soi de instanţă morală care ştia ce este BINE pentru societate şi implicit pentru femei. În numele unei dezvoltări industriale programate pe cicluri cincinale, discutabilă în multe din aspectele sale, autorităţile statului urmăreau creşterea natalităţii (...) Trebuie punctat aici un aspect important. Naşterea unui copil este o experienţă personală şi intimă. Aceasta aparţine exclusiv femeilor. Indiferent de profilul societăţii şi de regimul politic, rolul statului trebuie limitat şi specificat extrem de riguros. În relaţia Stat-femeie, în contextul maternităţii, preferinţele femeilor trebuie să domine preferinţele statului. Din această perspectivă, intervenţia statului în probleme ce ţin de sfera intimă şi individuală a femeilor nu este nimic altceva decât o atrocitate istorică”, adaugă Gabriel Hâncean.

 

În primii ani, Decretul şi-a atins scopul. În 1967 natalitatea s-a dublat, iar în perioada 1967-1972 s-au născut peste 2 milioane de copii, cei mai mulţi fără să fie doriţi de familii, numiţi acum „decreţei” sau „copiii decretului”, pentru că au venit pe lume doar datorită acestei legi.

 

Din anii 1970 natalitatea a început să scadă din nou, iar în 1983 revenise deja la cifrele din 1966. Asta pentru că româncele începuseră să apeleze tot mai mult la diferite soluţii extreme, pentru a scăpa cu orice preţ de sarcina nedorită.

 

Mijloace contraceptive nu existau, importurile de pilule anticoncepţionale au fost interzise şi puteau fi cumpărate doar de pe piaţa neagră, din Ungaria, fiind însă accesibile doar femeilor cu bani şi relaţii.

 

Puţini medici acceptau să mai facă avorturi la cerere, pentru că îşi riscau cariera şi chiar libertatea. Uneori, ei puneau diagnostice false, cum ar fi hepatită sau diabet, pentru a avea un motiv ca să facă avort femeii care dorea asta, dar riscau foarte mult, pentru că toate spitalele erau atent verificate de oameni trimişi special de Securitate.

 

Aceştia verificau toate fişele medicale şi vizitau alături de doctori toate cazurile suspecte, deseori asistând chiar la operaţii sau la avorturile care erau autorizate.

 

Contracepţie cu suc de lâmâie şi avort pe masa din bucătărie

 

Astfel, femeile care rămâneau însărcinate fără să vrea apelau în disperare de cauză la leacuri băbeşti şi sufereau de obicei singure acasă. Mutau mobila, făceau băi reci sau foarte fierbinţi, foloseau diferite plante sau chiar îşi introduceau muştar sau suc de lămâie în vagin, efectele fiind, evident, îngrozitoare pentru sănătate.

 

Multe din aceste încercări, extrem de dureroase, erau zadarnice şi atunci femeia ajungea, ca ultimă soluţie, la bătrâne sau la măcelari ori mecanici, care se ofereau să le scape de sarcina nedorită, pe masa din bucutărie, contra unei sume frumoase de bani. Aici, cu doar un căluş în gură în loc de anestezic, femeia erau supusă unor chiuretaje barbare, fără instrumente sterile şi fără ca persoana care le făcea avortul să aibă cu adevărat un minim de cunoştinţe medicale.

 

Nu-i de mirare că multe femei mureau sau sufereau complicaţii în urma cărora rămâneau mutilate şi infertile pe viaţă. Deseori, ele ajungeau câteva zile mai târziu tot la spital, unde medicii aflau ce se întâmplase şi nu prea aveau cum să le mai ajute.

 

Orice caz de acest fel trebuia raportat imediat autorităţilor, care veneau şi începeau anchetarea femeii chiar pe patul de spital. Dacă pacienta nu recunoştea tot ce făcuse şi nu divulga numele celui care a ajutat-o să avorteze, risca să moară, pentru că medicii nu primeau aprobare s-o îngrijească.

 

întregul articol, pe Descoperă.ro: Decrețeii, generația copiilor născuți de frica morții