Pe aceeași temă
Guvernul României, prin Ministerul Afacerilor Externe, a decis să nu fie solicitată retrimiterea la Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a hotărârii CEDO în cazul Kövesi c. România, pronunțată la data de 5 mai 2020. Termenul limită până la care se putea efectua cererea de retrimitere era astăzi, 5 august 2020.
Decizia, luată conform prevederilor legale aplicabile de către ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu la propunerea Agentului Guvernamental pentru CEDO și a departamentului de specialitate din cadrul MAE, a fost solid fundamentată pe o analiză complexă juridică şi politico-diplomatică și a avut în vedere opinia argumentată, în același sens al netrimiterii la Marea Cameră a CEDO, a Ministerului Justiției.
Astfel, decizia a avut în vedere importanța deosebită a hotărârii din 5 mai 2020 pentru consolidarea independenței procurorilor și, deci, a sistemului de justiție din România prin punerea în aplicare, prin măsuri de executare cu caracter general monitorizate de către Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, a constatărilor CEDO din hotărârea menționată. Aceste constatări se află în consonanță cu opiniile, evaluările, concluziile și recomandările din documentele organismelor europene şi internaţionale privind România (cum ar fi opiniile Comisiei de la Veneția sau rapoartele Comisiei Europene privind MCV) şi în cadrul cărora statul român şi-a asumat o serie de obligaţii, aceste documente fiind avute în vedere de însăşi CEDO în adoptarea hotărârii sale din luna mai.
Este important de menționat că o solicitare de retrimitere la Marea Cameră a CEDO ar amâna momentul la care hotărârea din 5 mai 2020 rămâne definitivă, cu efecte în consecință asupra punerii sale în executare.
De altfel, susținerea independenței procurorilor și, mai larg, a justiției din România sunt valori împărtășite și de Uniunea Europeană și statele sale membre, precum și de alți parteneri strategici ai României, fiind asociate direct cu parcursul și orientarea pro-europene și pro-euroatlantice ale României.
În luarea deciziei a fost luat în considerare şi faptul că retrimiterea la Marea Cameră nu este o obligaţie pentru niciuna dintre părţi, atât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Regulile de procedură ale Curţii subliniind caracterul excepţional al unui astfel de demers. Relevantă în acest sens este incidenţa extrem de redusă a cererilor de retrimitere formulate de statele părţi la Convenţie, precum şi a celor admise pentru retrimitere. Totodată, astfel cum indică însăşi CEDO în ghidul său cu privire la cererile de retrimitere, din anul 2011 (”The General Practice followed by the Panel of the Grand Chamber when deciding on requests for referral in accordance with article 43 of the Convention”), Marea Cameră nu reprezintă o instanță de apel menită a corecta pretinse erori de fapt sau de evaluare juridică a caracteristicilor din fiecare caz individual, comise de Camere, iar simplul fapt că un caz este complex factual sau sensibil politic nu justifică, în sine, retrimiterea.
Soliditatea raționamentului și a concluziilor din hotărâre sunt confirmate de faptul că hotărârea Camerei a fost adoptată cu unanimitate, fără opinii separate, fiind în deplină consonanţă cu jurisprudenţa anterioară, de dată recentă, a CEDO cu privire la accesul la justiţie şi libertatea de exprimare ale magistraţilor. În același timp, CEDO nu a decis acordarea unei sume de bani ca satisfacție echitabilă reclamantei, neexistând astfel niciun prejudiciu material pentru stat; de asemenea, reinstalarea reclamantei în funcția anterioară nu este de actualitate.
Totodată, raportat la jurisprudența de dată recentă a Marii Camere, nu au fost identificate temeiuri pertinente care să susțină o evaluare obiectivă privind obținerea unei soluții contrare celei reținute de Cameră, în urma unei eventuale reexaminări de către Marea Cameră, privind cele două încălcări constatate prin hotărârea din 5 mai 2020.
De altfel, nici Camera care a pronunțat hotărârea din 5 mai 2020 nu a considerat necesară desesizarea acesteia în favoarea Marii Camere – în aplicarea prevederilor art. 30 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 5 mai 2020, CEDO a pronunțat hotărârea sa în cauza Kövesi c. România, prin care a constatat, în unanimitate, încălcarea articolelor 6 şi 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul dreptului de acces la o instanță şi, respectiv, al libertății de exprimare. Cauza a avut la bază plângerea formulată de reclamantă cu privire la negarea accesului la o instanţă de judecată pentru a contesta încheierea prematură a mandatului de procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. De asemenea, reclamanta a invocat faptul că mandatul său a fost încheiat din cauza punctelor de vedere şi a poziţiilor pe care le-a exprimat în public, în considerarea calităţii sale oficiale, cu privire la reformele legislative care priveau sistemul judiciar.
Conform art. 1 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei și exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă, ”Prerogativele de agent guvernamental în procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei se exercită, în numele Guvernului României, de Ministerul Afacerilor Externe.” De asemenea, potrivit art. 9 din același act normativ, ”Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor Curții se face de către Agentul guvernamental, cu aprobarea ministrului afacerilor externe.”
